Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Act bucureştean

        Mircea Ghiţulescu

Adrian Mihalache respiră cultură prin toţi porii, de aceea  nimic nu este cu totul întâmplător, nici chiar titlul primei sale piese, Act bucureştean, care se revendică, fără îndoială, de la Actul veneţian al lui Camil Petrescu. Există şi o Alta, femeia fatală care  se lasă curtată de doi bărbaţi, plus soţul ei Lucian, care nu mai este „atletul moral” Pietro Grala, decât, poate, în versiunea degradată a egoistului pentru care soţia este cel mult o floare la butonieră. Analogiile camilpetresciene se cam opresc aici. Este şi greu să-ţi imaginezi un „act  veneţian” transplantat dintr-un secol renascentist într-un Bucureşti postrevoluţionar incert  din anii 1990. Anca şi Lucian primesc vizita unui Raul prosper, întors din Germania să dezvolte afaceri în România şi să o ceară de nevastă pe Anca propriului ei soţ. Situaţia este atât de încâlcită, încât îl depăşeşte chiar pe autorul ei. Raul se răzgândeşte, renunţă la Anca, Anca renunţă la Lucian şi se ataşează de minerul Anton Neagoe, venit cu treburi pe la Bucureşti, poate în amintirea „mineriadelor”, un fel de „luceafăr al huilei” ca Miron Cosma, dar acesta nu marşează, preferând revoluţia permanentă alături de talentatul scriitor Lucian Bodeanu. Lucrurile cele mai importante nu se desfăşoară la nivelul intrigii, ci al replicilor, pentru că Adrian Mihalache s-a format la şcoala conversaţiei de salon şi ştie să fandeze inteligent în acest joc de florete care sunt replicile. Preferinţa pentru conversaţia de salon prinde contururi teoretice în Buharin, unde emisiunile de televiziune vorbite, aşa-numitele talk-show-uri, sunt „saloanele”  postmoderne. Replicile au cadenţa unei mitraliere, iar mania paradoxului este atotcuprinzătoare.  Cu atât mai seducătoare cu cât este mai ilogică: „puterea nu este decât articularea unui discurs la nivelul cel mai concret al detaliilor”. Poate că în cabinetul de lucru al eseistului lucrurile par astfel. Vorbind despre putere ca discurs, Adrian Mihalache tinde să epuizeze controversa vorbind despre carte şi spadă, prinţ şi poet, angajare şi reflecţie,  tot atâtea teme tratate
pe-ndelete de Dumitru Solomon în Elogiul nebuniei, unde se punea şi problema „filosofiei în acţiune”. În Buharin, montajul este mult mai ingenios şi miza superioară. Prin intermediul unui talk-show din 1993, al cărei celebru animator este Gabriel Radot, Adrian Mihalache face o radiografie a stângii sovietice al cărui teoretician de rangul al doilea, popularizator şi comentator a fost directorul oficiosului de partid „Izvestia“. Sunt invitaţi oameni marcanţi din epocă, inclusiv Pierre Herbart, iubitul şi acompaniatorul lui André Gide în călătoriile sale sovietice. Mai puţin pregnantă este contribuţia românului Sorin Andrei, un apologet al stângii care o sfârşeşte foarte prost, fiindcă un reprezentant al noului val invitat în studio îi aruncă un tort în faţă.  Este aici schiţa unui scenariu mai amplu, foarte provocator, dar întrerupt exact în clipa când  devenea mai interesant. Nu rămâne decât împrejurarea misterioasă că Buharin, profitând de prezenţa lui André Gide la Moscova, cu ocazia funeraliilor lui Maxim Gorki, a vrut să-i încredinţeze acestuia un mesaj. Care ar fi fost acel mesaj, iată unul din secretele istoriei. Bun colaborator al istoriei cum se arată, Adrian Mihalache putea risca să improvizeze un secret  pentru a da satisfacţie cititorilor săi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul