Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între ficţiune şi autobiografie

        

Daniel D. Marin


L-am luat deoparte şi i-am spus,


Editura Brumar, 2009,
62 de pagini


 


Poemele lui Daniel D. Marin (care a debutat în 2003 cu Oră de vârf, volum urmat, în 2008, de Aşa cum a fost, editura Vinea) nu seamănă cam cu nimic din ceea ce scriu şi publică îndeobşte colegii săi de generaţie. Între polii ficţiunii şi ai autobiografiei, ai generalului şi ai particularului, ai referinţei la lume şi ai referinţei la sine, autorul venit din Călăraşi se situează net în favoarea primului termen, făcând mai degrabă figura unui născocitor remarcabil de basme moderne, de scenarii fantaste, de parabole stranii, care, la rândul lor, fac aluzie uneori la universul Şeherazadei sau la eroi celebri ai poveştii, precum Micul Prinţ ori Batman. În orice caz, aşa cum remarcă şi Ioan Es. Pop în rândurile scrise pe coperta a patra a cărţii, „Nu e deloc uşor să navighezi prin poezia lui Daniel D. Marin, în ciuda faptului că ea oferă o înşelătoare impresie de accesibilitate“.


Un prim ciclu are drept personaj pe „domnişoara o.“, fiinţă singuratică, ciudată, care arată unele însuşiri de „clairvoyantă“. Astfel, stând pe covor, cu ochii închişi, domnişoara o. „poate vede ceea ce nimeni nu-şi poate imagina poate doar/ alunecă fără voie într-o peşteră cu/ animale imense din alt timp.// dacă ar deschide ochii/ cu siguranţă s-ar juca în voie/ cu animalele imaginare“. Povestirile spuse sub formă de poem au farmec, inventivitate, graţie şi umor. Într-un poem narativ de acest gen, personajul cu pricina, domnişoara o., îl urmăreşte cu luneta, în fiecare dimineaţă, pe micul prinţ, care, mutat într-un bloc din apropiere, se duce la un chioşc să cumpere lapte şi tutun. Noaptea, micul prinţ se transformă într-un bărzăune şi vine în camera domnişoarei, încântând-o prin felul „cum face nişte loopinguri meseriaşe prin aer“. Domnişoara o. e, în fond, o visătoare care îşi visează, ca orice fată singuratică, micul prinţ: „domnişoara o. crede cu tărie că într-o/ bună dimineaţă nu se va / mai duce la chioşc să cumpere/lapte şi tutun ci va rămâne la ea/ în cameră sub chip de micul prinţ/ şi vor sta împreună toată ziua/ să se uite pe rând cu luneta/ la fiecare om mare“. De o remarcabilă tandreţe e şi poemul în care, din dragoste pentru joc şi pentru copii deopotrivă, domnişoara o. se strecoară într-o minge şi se pune la dispoziţia jucătorilor, strângând din dinţi de durererea loviturilor primite, dar simţindu-se fericită că se joacă din nou. („peste noapte domnişoara o./ se strecură afară din minge/ îşi admiră cu mândrie vânătăile/ în oglindă şi ieşi plutind fericită/ pe fereastră“).


Pe un alt ton, ceva mai teoretizant într-un fel, căci vorbeşte despre fascinaţia produsă de plăsmuirile imaginaţiei şi de faptul că „halucinaţiile mele pot deveni realitate“, sunt compuse poemele din ciclul Dragonul fără aripi. Aici, o lebădă  alunecă pe lac, „aproape ireal“, printre banale bărci şi hidrobiciclete. Peisajul se modifică însă dintr-odată, ca şi cum ar fi pătruns de un fior de nelinişte. „Timpul se dilată“, „lacul se tulbură“, numai lebăda îşi continuă graţioasa alunecare, astfel că privitorul îşi poate imagina că „totul este un ocean în miniatură unde lebăda pare/ un mic aisberg care se topeşte încet sub soare“. Poetul e atras, în genere, de „lumi posibile“, de „simbioza între trup şi miile de vietăţi efemere“, de prilejurile de „a schimba ceva în ordinea aparentă a lumii“.


 În alte câteva poeme, Daniel D. Marin părăseşte tonul tandru şi graţios, voit naiv sau virând spre umor al „basmului“ ce poate fi povestit copiilor şi abordează un oniric crud, adesea monstruos, şi în care contează mai mult precizia şi inventivitatea desenului imaginar decât vreun sentiment de spaimă ori de teroare autentică. Într-un decor straniu, de pildă, subiectul liric simte că „unghiile mi-au crescut şi mi s-au înfipt în ceafa goală/ acolo unde simţeam o răsuflare caldă/ ca într-un film de Hitchcock“. În poemul care dă titlul volumului, victima (persoana întâi) şi agresorul sunt uniţi, ca într-o oglindă inversă (motivul dublei personalităţi), prin imaginea păsării uriaşe, cu gheare lungi şi clonţ ascuţit în care se metamorfozează personajul rău.


În alt poem, e evocată o „atmosferă ceţoasă şi înţepătoare“, în care se rotesc, tot ca în Hitchcock, păsări negre, de pradă. Îşi face apariţia în peisaj o creatură despre care primim descrieri şi nu explicaţii: „ea a apărut ca şi cum ar veni de la colţul străzii/ era atât de slabă şi înaltă abia mergea/ părul i se rărise gura ei era cât cearcănele de vânătă/ o priveam cum se apropie/ şi i-am văzut braţele elegante ca două fântâni mici/ din care am sorbit când a ajuns lângă noi“. La fel de ciudate, mergând chiar spre imaginarul naturalist, sunt poemele narative despre Ivan, personaj monstruos, nebun şi criminal. În schimb, foarte frumoasă, curată şi tandră, părând deopotrivă reală şi ireală se do­vedeşte povestea de dragoste dintre doi copii, narată de băiatul căruia i se ascunde moartea fetiţei, spunându-i-se de către părinţi că aceasta „e în Africa şi are mulţi copii negri prieteni care o iubesc atât de tare încât n-o mai lasă să plece de acolo“ (ciclul Ca un duh straniu). Poet interesant şi original, Daniel D. Marin ne pune la dispoziţie, deocamdată, dovezile în­zestrării sale.


 


 


Domnica Drumea,
Not for sale
,


Cartea Românească, 2009,
71 de pagini


Nervoase, eliptice, colocviale, ca şi cum ar fi nişte convorbiri pe net, care nu mai suportă amânarea, scrise simplu, direct şi tăios, poemele Domnicăi Drumea (aflată cu această carte la a doua apariţie, după volumul de debut Crize din 2003) sunt poeme de dragoste („Dacă nu am dragoste, nimic nu am“), dar în primul rând de absenţă a dragostei, o poezie a singurătăţii şi disperării, ieşită adesea dintr-un eu, cum zice poeta, ca o „rană vie“. Aproape total lipsită de metafore, austeră şi urgentă, poezia apare adeseori ca o interpelare a sinelui din conştiinţă sau din oglindă: „sânt încă tânără/ şi încă disperată/ îi spun toate astea/ chipului meu trist din oglindă/ de parc-aş fi făcut/ nu ştiu ce/ izbucneşte dragostea noastră/ un căluţ ars/ rostogolit/ la pământ“ (de parcă nu ştiu ce, p. 17).


Domnica Drumea abordează trăirile absenţei şi singurătăţii în contexte diferite şi cu forţă a expresiei, ca şi cum ar răsuci un cuţit în rană. Ne vin sub condei exemple pregnante şi numeroase: „în faţa mea/ încă o zi cu soare/ nu mai am/ prieteni bună dispo­ziţie/ farmec/ nimic care m-ar face/ agreabilă/ vezi tu/ singurătatea asta/ e de vină/ singurătatea asta/ cu pulpe fierbinţi/ mă muşcă de gură“; „nici măcar/ muzica/ nu mă mai/ ajută/ sânt un/ ambalaj/ gol un/ specimen/ fără valoare/ ascult muzică/ în căşti/ teleghidată“; „habar n-are/ cât sânt/ de singură/ habar/ n-are/ că nu-mi/ mai pasă/ eu ştiu/ să dansez/ încet şi/provocator/ sub picioare/ asfaltul/ încet/ mi se topeşte/ habar n-are/ că o mlaştină/ mă înghite“. De asemenea, caracteristice îi sunt poetei stările de spirit explozive, ca şi sentimentele urgenţei, dincolo de care s-ar părea că viaţa însăşi se opreşte: „în piept îmi ticăia o bombă cu ceas gata să explodeze/ în cea mai aglomerată piaţă din bucureşti“; „soarele/ explodează/ în mintea mea/ roşie/ în mintea/ mea/ ri­sipită/ pe cer“; „dacă nu vorbesc acum cu cineva/ dacă nu ies acum/ pe stradă să-mi lipesc/ corpul de al lui/ să-l sărut delicat pe gât/ să mergem undeva/ undeva să dansăm/ dacă nu“.


Remarcabil e şi faptul că Domnica Drumea scrie o poe­zie a stărilor complexe, a soţiei, a femeii mamă, a femeii îndrăgostite, a femeii singure, a femeii camarad, prieten, creator, interlocutor. Poezia se amestecă cu viaţa cotidiană: „dintr-odată/ toate sacoşele s-au făcut/ mai grele/ şi cearcănele mai adânci/ uitasem, gabi, numărul/ tău de telefon/ invitaţia de la tine/ mergeam spre casă/ sau în oraş/ eram tânără sau bătrână/ aveam buzunarele rupte/ mă ur­mă­rea/ sau nu cineva/ sacoşele s-au făcut mai grele/ dintr-odată, gabi/ şi umerii/ îmi atârnau/ mai greu“ (metrou, p. 15). Poezia femeii mamă e la fel de directă, simplă şi tăioasă precum aceea a femeii îndrăgostite: „mă simt atât de tânără/ deşi sânt cea mai disperată şi/ cea mai feroce mamă…// Cum ai putea să înţelegi/ nervii mei sau veselia mea/ bruscă/ ochii/ dintr-odată umezi ?// Cât eşti de frumoasă/ când sufli puful de păpădie/ cum ai sufla gândurile mele triste/ care mă ţin strâns/ mă sufocă/ iubirea mea“. Domnica Drumea ştie deopotrivă să combine poezia amintirii cu cea a visului: „O peliculă veche alb-negru se desfăşoară/ în urma mea/ se întinde încet peste după-amiaza/ cu tine/ la care mă gândesc ca la o ramură/ înflorită brusc în mijlocul/ iernii/ după-amiaza la care visez când aş vrea/ să iau trenul/ şi să nu mai cobor“.


În totul, e vorba în această carte, al cărei titlu îi provoacă poetei o serie de întrebări şi de comentarii („m-am întrebat de ce i-aş spune not for sale şi cui ar/ trebui să-i dau explicaţii fiindcă nicăieri nu apare expresia asta şi e/ oarecum o neglijenţă“), de o voce poetică demnă, deşi nu departe de strigăt, şi de o privire de sine necomplezentă care întăreşte dramaticul şi lasă sugestia deschisă: „Mă uit la fotografiile noastre -/ o fată serenă privind cerul/ mă uit tot mai des în oglindă -/ o fată nervoasă care a îmbătrânit“.                                                                                                                             

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul