Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Rochia suprarealistă a poeziei

        Gabriela Gheorghişor

Iulian Tănase, câştigătorul Premiului Hubert Burda pentru tinerii poeţi din Europa de Est – alături de Lidija Dimkovska (Macedonia) şi Ostap Slyvynksyj (Ucraina) –, nu este unul dintre răsfăţaţii criticii literare româneşti. Naumian, ludic şi livresc – deci în afara trendului biografist –, autorul Îngeroticii se află, nu neapărat complet (Daniel D. Marin, de pildă, se exersează în aceeaşi „direcţie“), dar, ori­cum, destul de singur printre poeţii de azi.


Adora (poemele celorlalte întâmplări) a inaugurat însă o nouă colecţie de poezie, „Malul albastru“, la Editura Art (2009). Adora, una dintre cele 19 fantasme feminine ale Iubitafizicii – inventariate în capitolul De la A(dora) la Z(enobia) – devine aici numele kairosului, al momentului privilegiat de beatitudine luminoasă („Punctul de adoraţie e ora de aur e ora de dor e dorul din zori/ e ora Adora“), când „noi ne bem în linişte lumina/ şi lumina ne bea în linişte pe noi“ (Poemul adoraţiei paterne), sau al „fiicei mele/ Adora“ (Poemul tatălui şi-al fiicei). Titulatura comună tuturor poemelor din volum (Poemul…) aminteşte de Minulescu, dar Iulian Tănase nu inventează „poveşti“ cantabile, deşi jocul sonurilor sau eufonia îl atrage deseori (v. frecventele aliteraţii). În Poemul incendiului orb, autorul schiţează şarjat o poetică microrealistă, a depoetizării tăioase şi impersonale: „Când scrii un poem despre cum ţi-a intrat o muscă în ochi/ nu se face să poetizezi trebuie să relatezi evenimentele cât mai rece/ să îţi iei o distanţă faţă de tine dar şi faţă de muscă/ fiindcă e clar că locul unei muşte nu e în poeme/ (...) tu trebuie să faci asta să construieşti nişte cuţite din litere şi cuvinte/ cu care să decupezi cât mai exact întâmplările din realitate“ (cf. „voi şti să-mi scot ventuzele de la creier/ să se scurgă zeama puturoasă a viersului dulceag“ – Drumeţul incendiar). N.B.: „ochii continuau să ardă şi mai al naibii – o altă expresie/ care nu are ce căuta în poeme“. Iată însă că în această banalitate atroce a cotidianului poate totuşi sălăşlui şi „miraculosul“ suprarealist, căci poemul reafirmă, de fapt, prin intermediul intratextualităţii, forţa thetică a cuvântului ori funcţia magică a poeziei: „dar îmi aminteam perfect poemul acela pe care îl scrisesem nu/ demult/ în care ziceam că mi-am văzut ochii arzând pe o pernă/ cine naiba mă pusese să scriu aşa ceva/ căci există cuvinte care au o forţă teribilă/ poate orbesc naibii mă gândeam“.


Simplitatea narativă a poemelor din Adora (de reţinut că imperfectul este timpul recurent al verbelor) apare contrapunctată de o debordanţă a imaginarului supra­realist. O întreagă pletoră de „personaje“ fantaste, interregnale sau rezultate dintr-o antropomorfizare sans rivages, populează universul straniu, dar aproape deloc înspăimântător, al cărţii lui Iulian Tănase: sertarul cu pene de vultur, pisica persană, reîncarnare a unui poet fără operă, „curcubeie cu mustăţi de pisică/ sugând la pieptul unei rochii“, pisica-flacără, cutremurul cu pălărie, rochia-elixir care „va rămâne grea“, somnul cu piele de şarpe, „cu burta plină de frunze“, vulturul-gropar ce „sapă o groapă în cer“, tigrul cu blană de iepure, pompierul mistic „topit după foc“, păianjeni în serviciu militar, scânduri sărind gardul, peştele „crucificat pe propriile-i oase“, „o poveste frumoasă avea dinţi şi gheare ascuţite“, cele trei ceainice („un ceainic plin cu ceaţă“, „un ceainic plin cu ceară proaspătă“ şi ceainicul „rebel şi cam nihilist“), casele de la numerele pare „îmbrăcate în rochii albe cu crinolină/ au pantofi roşii în picioare şi coroniţe pe frunte“ şi casele de la numerele impare „în costume negre/ şi cămăşi portocalii cu lavalieră“, Musafirul Timpului, melcul Wilhelm, hohotul de râs pofticios şi gurmand etc. Uneori, versurile se lichefiază de-a dreptul în poeme în proză, ca în feeria erotică a cifrului şi-a cifrei („O cifră s-a îndrăgostit de un cifru. (...) Tabla înmulţirii avea cinci picioare, trei rânduri de mustăţi de pisică şi o coadă de vulpe între două vârste. Cifra şi cifrul luau cina culcaţi unul lângă celălalt pe tabla înmulţirii“) sau în „basmul“ Supravieţuirii şi al Căutării. Această joacă lingvistică ar putea să se transforme, în absenţa cenzurii, într-un perpetuum mobile al meca­nismului imagina­ţiei, cum sugerează Poe­mul hohotului de râs: „avem piept de curcubeu la grătar/ avem copite de caiac răscoapte/ avem dulceaţă de ceaţă/ avem limonadă carteziană din apă de ploaie/ avem ţuică de scândurică cu flori de cuişoare/ avem antricot de inorog cu ciuperci dezosate/ avem ciorbă de meduze ţărăneşti/ avem priveghi haiducesc specialitatea casei“ etc.


Pe lângă aparenta gratuitate (aparentă pentru că, vorba poetului, „dar câtă viaţă nu încape într-un poem/ în care se făcea că nu se întâmplă nimic“ – Poemul extazului şi al nimicului), poemele celorlalte întâmplări dezvoltă teme ca dragostea (Poemul noii ordini a fiinţei, Poemul întunericului şi-al sângelui, Poemul punctului de adoraţie, Poemul disperării şi-al altor întâmplări, Poemul luminii de lapte, Poemul tăcerilor de fum ş.a.), singurătatea (închiderea în „fereastra sferică“ din Poemul cutremurului din fereastră; singurătatea „ca un uter încăpător“ din Poemul singurătăţii materne) sau timpul („ceasurile îşi introduc limbile în gura timpului/ apoi se întorc şi pleacă“ din Poemul visului de vis-a-vis; „îmbătarea“ cu timpul care „ni se urcă la cap“ din Poemul naufragiilor fragile). Plină de imagini colorate şi vii, excentrică, dar riguros cusută din acul versului penetrant, „rochia“ (să folosim şi noi vocabula-fetiş a volumului) Adorei, cu alte cuvinte, a poeziei lui Iulian Tănase, ar merita să fie „fotografiată“ critic mai mult. Bonus de final, Poemul fobiei carnivore: „Ce ciudată fobie// Să refuzi să vorbeşti cu zâmbetul pe buze/ de teamă că propriul zâmbet ţi-ar putea înghiţi gura“.


 


 


Un jurnal sentimental


 


Ancorându-se în regimul mărturiei autentice, recentul jurnal De la Paris la Londra. Via Dieppe (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009), publicat de universitarul clujean Vistian Goia, se subintitulează, pe bună dreptate, ,,jurnal sentimental”, rezonând simbolic experienţa unei interesante călătorii la Paris şi Londra, precum şi unicitatea momentelor de revedere a fiului Lucian, devenit personajul-liant al celor două lumi, cea de acasă şi cea adoptivă, occidentală.


Fiind deja obişnuiţi cu stilul tonic al jurnalelor lui Vistian Goia, acesta fiind cel de-al treilea, după Glasul memoriei şi Cu berlina printre munţi, nu ne rămâne decât să constatăm cum prospeţimea formulărilor şi fina observaţie psihologică, cărora li se asociază informaţiile interesante de istorie a artei sau altele pur livreşti, fac deliciul real al acestei cărţi. Incipitul jurnalului ne oferă, sub imperativele plecării, inevitabilele nelinişti încercate de orice călător, pregătirea bagajului, sub impulsul gândurilor şi nevoilor imaginare de tot felul, emoţia aventurării în necunoscut, setea de nou. Pe de altă parte, auto­rul, partener intuitiv de dialog, satisface dintru început curiozitatea cititorului, furnizându-i detaliile certe privind sejurul european din vara anului 2008. Aflăm astfel că Lucian, fiul scriitorului, medic la Dieppe, orăşel de pe malul francez al Mării Mânecii, lansase invitaţia acestei călătorii pe care o şi sus­ţinea financiar. Este bine de reţinut acest amănunt, căci Lucian va deveni unul dintre personajele principale ale jurnalului, care ne-a creat la un moment dat impresia că îi este oarecum dedicat chiar lui, Fiului. Dialogul autorului cu soţia şi fiul său se prelungeşte dincolo de franjurii realului şi continuă să înnoade interesante poveşti într-un imaginar şi abundent periplu al memoriei, ce găzduieşte nestinghe­rită trăiri şi impresii unice. O parte din acestea transpar, cu voia scrii­torului, în cartea de faţă, conturând, în câteva linii, un univers familial cu constanţă de afectivitate.


Odată pornit la drum, autorul nu încetează a se raporta permanent la condiţia sa de român, de călător, de scriitor, sub imboldul unei cunoaşteri şi înţelegeri autentice a celor nou văzute. Umorul şi jovialitatea însoţesc de aproape aceste impresii de călătorie, ce-i prilejuiesc autorului şi câteva tentative de portretizare, foarte reuşite, după părerea noastră. Astfel este schiţa de portret a ,,gureşei” din tren, devenită o prezenţă insuportabilă din cauza vorbăriei interminabile, ,,pe un ton ridicat şi cu gesticulaţii largi din cele două mâini”, aşa încât concluzia autorului pare una nime­rită: ,,mă gândesc la soţul ei şi cuget: poate chiar el a sfă­tuit-o să plece des de acasă  în excursii  interminabile, pentru a  nu  o  mai  auzi  vorbind” (p. 12). Cu o privire de so­ciolog, Vistian Goia a analizat conduita oamenilor întâlniţi în tren, fiind când plăcut surprins de curăţenia şi liniştea ce domneau în compartiment, când totalmente dezgustat de ,,ospăţul pantagruelic” al unor călători înfometaţi sau de nonşalanţa unor tineri germani de a se aşeza în tren la fel ca pe propria lor canapea.


Ca un important artificiu de scriitură, cu rol deloc neglijabil în economia cărţii, observăm această predispoziţie a autorului pentru surprinderea detaliului aparent nesemnificativ, dar care compune din frânturi un univers existenţial aflat în spatele imaginii. Îl regăsim, aşadar, pe autor în postura martorului incomod, îndrăzneţ, cu apetit pentru momentele extravagante ale vieţii cotidiene, pentru aspectul pestriţ al străzii, pe care-l surprinde în comparaţii plastice. În aceste momente ,,mai delicate” intervine soţia, ca un factor de echilibru, redirecţionând atenţia soţului înspre peisajul austriac ce se perinda fugar în goana trenului. Acest presupus joc de roluri dinamizează textul diaristic, oferind cu generozitate o mai mare libertate a imaginaţiei, în aceeaşi măsură în care se distanţează de scrierea confesivă sobră, împingând discursul epic mai mult spre un registru ludic, comediografic, de o reală inventivitate asociativă. În plus, glumele sau scurtele naraţiuni cu caracter livresc converg în susţinerea aceleiaşi retorici parodice, voit autoironice, spontane.


Atenţia călătorului e îndreptată nu doar înspre oameni, ci şi înspre locuri, unele constatări fiind de-a dreptul amare: pământul e mai bine lucrat şi mai îngrijit decât în România, şoselele la fel. Dar bucuria călătorului nu poate fi cu nimic spulberată, mai ales la gândul revederii Parisului, pe care-l vizitase, pentru prima oară, cu câţiva ani buni în urmă, în 1969. Iar revederea Parisului coincidea cu revederea fiului, moment aşteptat cu aceeaşi intensitate de ambii părinţi. Odată ajunşi la Paris, iar mai apoi la Londra, bucuria simplă a călătorului este din plin alimentată de panorama unor străzi şi clădiri cu un istoric impresionant. Informaţiile livreşti curg în avalanşă, fără a periclita acea dimensiune interioară a confesiunii ce-şi păstrează în continuare nota specifică.


Abundentul periplu prin cele două capitale europene de marcantă tradiţie, Paris şi Londra, îi transformă pe cei trei călători în adevărate personaje ce cântăresc bine avantajele şi dezavantajele traiului într-o astfel de metropolă, se arată uneori nemulţumiţi de vreo locaţie, spre exemplu gara din Londra le apare întru totul neîngrijită, iar alteori nu ezită să taxeze, cu vehemenţă, proverbiala, dar inexistenta, în cazul lor, punctualitate engleză. Amintirile ,,sentimentale” sunt însă mai mult legate de oraşul Dieppe, un orăşel-port, frumos şi cochet, cu veritabile monumente de artă, unde fiul Lucian locuieşte şi unde, în seara premergătoare despărţirii, tristeţea devine copleşitoare. Revenirea acasă prilejuieşte momentul bilanţului, unul favorabil întru totul! Jurnalul de călătorie De la Paris la Londra. Via Dieppe oferă prilejul de a privi dincolo de aparenţe, un univers de familie (şi Cristina impune ,,o prezenţă prin absenţă”), în timpul unei interesante călătorii europene, autorul (totodată şi călător), materializând artistic propriile-i meditaţii, impresii şi trăiri pe care astfel ni le împărtăşeşte, cu generozitate, şi nouă cititorilor. Căci există, în cazul scrii­torului Vistian Goia, o neabătută disponibilitate de a întruchipa viaţa simplu, rea­list şi sub vibraţiile momentului evocat. 

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul