Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Când era bunica puştoaică

        Felix Nicolau

 


Cicǎ cel mai bine ar fi sǎ nu scrii despre cǎrţile amicilor. Dacǎ o faci laudativ, toatǎ lumea o sǎ spunǎ cǎ aparatul tǎu critic e de doi bani. Dacǎ scrii de rǎu, praful se alege de amiciţiile tale. Dar nici sǎ nu scrii deloc despre ei nu e o soluţie. Pǎi ce fel de amic eşti dacǎ îi eviţi tocmai pe cei apropiaţi? Dar, pânǎ la urmǎ, de ce sǎ scrii de bine sau de rǎu? De ce sǎ nu scrii obiectiv şi detaşat?


Dacǎ despre volumul de versuri „Alchimice” al lui Daniel Stuparu n-am apucat sǎ scriu, cel puţin despre romanul „Oglinda Venerei” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2007) sǎ o fac. Trebuie spus cǎ tânǎrul autor are o culturǎ de formaţie teutonǎ, pe care nu se sfieşte s-o reverse în ficţiunile lui. Excelent ca eseist şi ca traducǎtor, când se manifestǎ ca scriitor pursânge, viaţa lumii se complicǎ.


Chiar dacǎ romanul lui are suspansul la fel de inteligent ca într-un thriller de Agatha Christie, centrul de greutate este plasat în altǎ parte. O autobiografie romanţatǎ, deviatǎ şi senzaţional transpusǎ, ferecatǎ într-un stil fieros: „Era o dupǎ-amiazǎ liniştitǎ spre sfârşitul lui iunie, la anul de graţie 2004 şi nimic nu pǎrea a prevesti teribila întâmplare de care pe tânǎrul braşovean de formaţie filogermanǎ nu îl mai despǎrţeau decât câţiva paşi”. Debut de roman istoric de mistere. Tânărul Ruja iese de la Institutul Goethe cu „Die Elixiere des Teufels” sub braţetă şi se îndreaptă spre Theatrum Mundi, unde „Liliana rezervase bilete cu câteva zile în urmă la premiera uneia din cele mai reuşite drame hugoliene: «Ruy Blas»”. Pe drum, scanează clădirile mai arătoase şi îi ţine cititorului minicursuri de arhitectură, istorie, muzicologie şi orice altceva, numai să fie cu greutate culturală. Dacă alţi prozatori români, începând de la optzecişti până la douămiişti îşi arată deşteptăciunea punându-şi personajele să vorbească firoscos ori realizând descrieri alambicate, Daniel Stuparu zice pe şleau: sunt tobă de carte, asta e, hai să ne mai şi jucăm niţel! Toate trimiterile culturale mă amuză copios - nici nu mă mai pot concentra la urmărirea complicaţiilor ce urmează crimei presupus pasionale. Eroul „ajunge după îndelungi tribulaţii - precum Peter Schlemihl - la Liliana” care, fireşte, „era studentă în anul III la Filologie Clasică”. Colegii maliţioşi numeau „prietenia platonică a celor doi o nuptia Mercurii et Philologiae”. Liliana e foarte studioasă, dar, în acelaşi timp, posedă un corp divin. Chiar şi aşa, lui Cristian îi fug ochii, nu glumă, căci se pare că părerea lui Cioran cum că încordarea intelectuală ar diminua se­xualitatea nu mai e valabilă în mileniul trei. Chestie de alimentaţie, probabil.


Deci, în lumea de desene animate şi pantomimă romanţioasă a cărţii, tinerele fete au „farmec vetust”, iar frumuseţea lor este una de bibelou arcadian: „Fruntea uşor boltită ascundea doi irişi de turcoaz printre bucle de culoarea spicului copt, surmontată de o pălărioară cu boruri între care îşi găsise sacru lăcaş un trandafir alb”. Ceea ce stârneşte hlizeala este amestecul de titluri în original de cărţi, tablouri şi simfonii cu un apetit sexual demn de un faun. Aşa ceva am mai găsit doar în „Bietul Ioanide”, unde eroul lui Călinescu era văzut ca un centaur plecat mereu în cavalcade erotice.


Începe apoi nebunia cifrurilor, combinată cu o alta: redarea în limbi vii şi moarte a unor strofe sau pasaje din tot felul de capodopere. Uite-l pe Vergiliu în original, dar uite-l şi pe John Donne, iacă şi un ditai excerpt din „Creanga de aur” a lui Sadoveanu, ba şi un Shakespeare ori Dante. Şi numele lor este legiune. Deja până la pagina 19 cititorul nefilologizat e prăbuşit în agonie post-livrescă, cunoscută în zicerea populară sub numele de somn.


Latura de eseist profesionist iese la iveală în comentarea tabloului „Iubirea sacră şi cea profană” de Tiţian. Se discută paradoxul reprezentării nude a erosului uranian, în timp ce erosul profan e înfăţişat sub chipul unei femei înfofolite. Dezlegarea misterului artistic e făcută prin referiri la concepţia neoplatoniciană a lui Marsilio Ficino, după care contemplarea perfecţiunii nude înalţă mintea la armonia creaţiei. Şi - pac! - o strofă din „Convivio” în italiana veche.


Ceva mai încolo apar teoria dublului, a labirintului şi a figurilor plurivalente din „Tarot”. Prin mistere şi comploturi se înaintează cum ai răzui un palimpsest. Dar, iarăşi, cum să te ţii de pornirile detectivistice, când mu­tarea Facultăţii de Filozofie în clădirea fostei cantine din Grozăveşti cheamă în pagină rostirea lui Feuerbach - „Der Mensch ist was er iβt”, mai pe româneşte: „omul este ceea ce înfulecă” (trad. n.). Iarăşi chicoteala se înso­ţeşte cu sa­tisfacţii de ordin academic.

Când vine vorba de scriitură în sine, ies la iveală unele stângăcii desprinse parcă din romanţurile lui Mihail Drumeş. Replicile de dialog sunt însoţite de caracterizări intelectuale ori de grimase: „«Cam aşa ceva! », îi răspunse Lili cu insolenţă” (subl. mea) sau „«Un loc decent, cam cum ar fi raionul de lenjerie intimă pentru bărbaţi de la Cocor?», şi un zâmbet condescendent (subl. mea) înflori pe buzele sale”. Scăpări de stilou care îngreunează încrucişările de replici. Dacă, însă, scriitorul a avut în vedere amuzarea cititorilor prin pretenţiozităţi culturale, atunci da, romanul este o capodoperă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul