Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Terapia

        Constantin Stan

 


Un loc comun îl aşază pe artist într-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesiile, de grijile împovărătoare, tristeţile şi nefericirile lui prin actul creaţiei. Îşi este sieşi propriul psiholog sau psihanalist. Întins pe divanul creaţiei sale, el vorbeşte liber, lăsând demonii din cutele memoriei sale să apară la suprafaţă, iar aceştia sublimaţi în culoare, sunet sau cuvânt îşi pierd puterea malefică. Astfel că, la capătul drumului, adică odată opera încheiată, teoretic ar trebui să avem un om fericit. În fine, dacă nu fericit, măcar conştientizat de răul ce-l domina şi care-i dicta adesea gesturi, comportamente incoerente şi ilogice. Din ceea ce se ştie despre marii creatori ai lumii, am putea însă observa, fără alte studii de caz, de savante cercetări de psihanalizare a operei şi a autorului, a relaţiilor dintre viaţă şi artă, că lucrurile nu stau chiar aşa. Sau nu stau deloc aşa. Jurnalul lui Tolstoi poate sta mărturie în acest sens. Şi este doar unul din posibilele exemple. Tolstoi refuză, de la o anumită vârstă, programatic scrisul, literatura, apelând la o altă terapie: munca. Munca fizică, brută - cositul, reparatul ciubotelor - până la istovirea fizică. Susţine că mujicul este mai fericit în relaţia sa cu sine, cu cele înconjurătoare decât oricine altcineva. Este evident că spaimele nu şi le-a putut trece nici scriind „Război şi pace”, nici „Ana Karenina”. Pricep din gestul său de a fugi în clipa morţii o încercare de a fugi de propriile ob­sesii, asociate, în primul rând, locului său de scris. Dar, aşa cum se vede, nu poţi fugi nicăieri din spaimele pe care le-ai adus la suprafaţă, le-ai numit, le-ai dat chip, le-ai întrupat. Ele trăiesc mai viu alături de tine, cu tine, în tine, îţi vor bântui existenţa pentru că nu ai făcut altceva decât să adânceşti făgaşele, să îţi trăieşti mai acut vina, laşitatea, neîmplinirea. Funcţionăm, mintea noastră funcţionează în stare de normalitate, protejându-ne de amintirea durerilor atroce. Acest ecran protector nu mai e în stare de funcţionare, nu mai e capabil să acţioneze în cazul artistului.


Dincolo de acest ecran, se află cititorul, privitorul, ascultătorul. Viaţa prinde contur, sens în artă pen­tru consumator. Îl protejează de absurd, de incoerenţă, de lipsa de sens a propriei vieţi. Principiul ordonator este dublat de principiul speranţei. Oricât de atroce ar fi imaginile, faptele, oricât de josnice ar fi mobilurile care îi guvernează pe eroii întâmplărilor, mereu şi mereu există o rază de lumină. În viaţă, adesea, această rază de lumină nu există, dar, în numele a ceea ce trebuie să expună o creaţie, ea există pentru cititor. El pricepe că pe lumea asta altora li se pot întâmpla lucruri şi mai atroce decât i s-au întâmplat lui, că, trăind prin similaritate poveşti ca în cărţi, vede că finalurile pot fi şi fericite - dacă nu fericite, măcar cu un dram de speranţă. Opera de artă este mereu şi mereu pusă în slujba rezolvării, împăcării problemelor publicului. Cu sine însuşi, cu cele trăite, cu cele care îl torturau. Don Quijote este, până la urmă, mai fericit decât Cervantes. El se scutură de urâţenia existenţei sale, a lumii în care se mişcă şi, în acea iluzie a cavalerismului, domniţelor şi faptelor vitejeşti, este un om fericit. De „don quijotism” suferă toţi cititorii lumii. Pentru că poveştile cu iluzii sunt create spre a-l sluji, spre a-l proteja, spre a-i rezolva frustrările şi neliniştile. Happy-end-urile, eroii care se luptă şi înving răul, năpăstuiţii, cei mici şi neajutoraţi, învinşii din viaţa reală care reuşesc să-i învingă pe cei mai tari de la natură decât ei creează un sentiment de bine. Mai nimeni nu compătimeşte cu bietul pisoi Tom din desenele animate, pe care micuţul, neajutoratul Jerry îl face armonică, foaie de hârtie, îl pune în întregime în ghips. Pentru că toţi ştiu că, în viaţa reală, niciun şoricel, niciun neajutorat nu va fi capabil de aşa ceva. Dar şi pentru că noi toţî ne proiectăm mai degrabă în Jerry decât în Tom, că noi înşine ne-am fi dorit ca măcar o dată în viaţă să avem puterile şoricelului de a ne apăra singuri, de a-l tăvăli pe cel care ne-a umilit, ne-a terorizat prin toată smoala lumii. Cel care ştie că aşa ceva nu e posibil este creatorul. Şi, în timp ce cititorul se decompensează, el se adânceşte în depresie. Sublimarea, iluzia aparţin publicului.


De aceea, în viaţa obişnuită iertăm mai degrabă faptele şi mai niciodată cuvintele potopite peste noi. Până când nu sunt fixate în vorbe, faptele sunt interpretabile şi degrabă uitabile. Dovadă că fiecare îşi are propria versiune atunci când trebuie să prindă în poveste ceea ce s-a întâmplat. Cuvintele fixează, dau sens şi adâncesc făgaşul. Transferă către celălalt. Este un mecanism contrar celui din artă. Îl eliberează pe cel ce le spune şi-l împovărează - cu frustrări, cu nelinişti, cu angoase - pe cel care le primeşte.


 


 


 


 


Neo-Altamira:
t[bli\\ele Noii Legi ¤i
viitorul Apple-Google (II)


bogdan ghiu


La San Francisco, Steve Jobs demonstra cum se pot citi ziarele pe noul Ipad, iar în imagine apărea ma­rele New York Times, deschis, însă, nu la prima pagină, la ştiri politice, sau economice (că doar e Criză), sau, măcar, tehnologice, ci la pagina – inexistentă în ziarele româneşti pe cale, nu întâmplător, şi de-asta, de dispariţie – de... Arte. Un  imens sto­ry-fabulă e povestită, implicit, „co­­lap­sat”, aici: în vii­torul care în­cepe aici şi acum, în viitorul Apple-Google (vezi şi infra), vom citi ma­rile ziare, dar nu pe hârtie, ci pe Ipad, iar ştirile cu adevărat importante vor fi din domeniul artei... Apple însuşi – măr al păcatului gata muşcat, ca model şi îndemn, din care deja, aşadar, am muşcat noi sau ai noştri – se pretinde a fi ARTĂ...


Ecranul tactil în locul telecomenzii... Devenim „utilizatori”, consu­matori „activi”, altfel spus, cu atât mai adânc îngropaţi în canapelele noastre şi în rolul nostru de ab­senţi...


Mişto: ca la nebuni, ni se dă de tricotat, ecran-andrele, să stăm cu­minţi, absorbiţi... Cu materia clientului, să rămânem închişi în noi înşine ca într-un batiscaf.


Revoluţie cu degeţelele, pe canapea.


Analiză pe viu. Interacţionez, nu?


Să ne simţim tot mai bine – la locu­rile noastre. „Aşezaţi-vă liniş­tiţi!” „Alo! Alo!“


Ipad este, de fapt, un Apple Store, un Apple Center... Inte­grează toate aplicaţiile Apple aflate în co­merţ. Excelent!


Despre asta, despre vânzări, întotdeauna, e vorba. Dar măcar să fie fă­cute cu artă...


16 GB – 499 $, 32 GB – 599 $; 64 GB – 799 $; 3G – 799  130...


Astea sunt preţurile. Pipărate rău, dar sunt convins că vânzările vor merge strună, ca şi în cazul Iphone-ului, creând mai întâi o barieră economică, apoi presiunea dorinţei ne­bune.


Nu aşa a căzut Zidul Berlinului? Nu asta e însăşi istoria pregătirii comuniste a relansării capitalismului epuizat, finit?


Parcă şi văd, o umanitate întrea­gă cu tăbliţa în poală, prin me­trouri, aeroporturi etc. E un pas important acesta, creşterea între, intermediară, a dimensiunilor. Între displayurile pur informaţionale, dar perfect por­tabile, de telefon, şi consumul video prin Mac, Ipad-ul: puzzle-ul se com­pletează, creându-se, din aproa­pe în aproape.


Are dimensiunile unei cărţi, ale unui album, ale unei cărţi cu poze. La limită, într-un viitor previzibil, Ipad  Google va fi totul, nu vom mai avea nevoie de nimic altceva...


Va putea fi conectat la o tastatură (devine computer). Va dispune de dock.


Încet, încet, din aproape în aproa­­pe, dar până foarte departe, acoperind întreaga planetă, totul se articulează, se compune, se poate lega, conecta segmentar (altă idee-obsesie a lui Deleuze: de-asta este un gânditor important, principalul gânditor post-heideggerian al teh­nicului)...


Pe Facebook, pe bloguri etc. ci­tăm YouTube, „şeruim” linkuri: mediile trimit unele la altele, intermedialitate, prin intermediul nostru: totul între. Noi doar le conectăm, le suturăm în puncte diverse, desenăm hărţi mobile, subiectivitatea e doar conexiunea locală, singulară, irepe­tabilă, actul conectării intermediare...


Dar, e clar, ecranul e noul Zid al Peşterii, pentru ca din adâncul luminat de amprentele palmelor şi ale degetelor noastre al Noii Altamire să ne mai naştem o dată, poate altfel, mai înţelepţi, mai cuminţi, mai creativi (citeşte: descurcăreţi este­tic, în captivitate, în situaţii de blocare în risc).

Îndepărtarea şi secundarizarea, „accesorizarea” tastaturii, în cazul Ipad-ului, e un simptom-minus, prin lipsă, tocmai de aceea uşor de trecut cu vederea, al închiderii noastre în circuitul mondial al „comunicării”, numai ca să răspundem „digital”, imediat, orb („ima­ginile”, doar pentru a lua ochii: impulsuri, semnale), fără a mai putea, însă, să ne compunem, să ne articulăm răspunsurile. Tot mai pasivi, tot mai prizonieri, tot mai consumatori. Şi tot mai multe lucruri, toate „spirituale”, „cultu­rale”, durabil-ecologice, de consumat.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul