Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O lansare în pădurea cu alune

        Matei Florian

 


Interviu realizat de Andra Rotaru


 


S-a născut la 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. Debutează cu poezie în revista Cuvântul, în 1997. Începând cu 1998, este reporter şi, ulterior, titular de rubrică la Dilema (Dilema veche). A colaborat cu reportaje, cronică literară şi teatru scurt la diferite publicaţii culturale şi la radio. Romanul Băiuţeii reprezintă debutul editorial al autorului, scris împreună cu Filip Florian. În 2009 apare volumul Şi Hams şi Regretel, Editura Polirom, volum individual, şi totodată, adevăratul său debut.


 


Ai debutat cu poezie, la 18 ani, în revista Cuvântul. Apoi ai colaborat cu reportaje, cronică literară şi teatru scurt la diverse publicaţii culturale, inclusiv la radio. Debutul editorial îl reprezintă romanul Băiuţeii. Care e povestea acestui roman scris împreună cu Filip Florian?


 


Povestea e simplă: când ai un frate ca Filip, care nu e doar cel mai bun om alături de care să pescuieşti crapi şi ştiuci în Deltă, cu care nu doar că ai mers pe munte de când te ştii, cu care poţi vorbi, la fel de bine, despre mersul trenurilor, fotbal sau literatură, care nu doar că scrie minunat, dar îţi mai spune şi „hai să scriem o carte împreună”, cum naiba să n-o scrii? Cam aşa au stat lucrurile: cu multă bucurie şi la fel de multă dragoste. În plus, nu cred că se face să n-asculţi de fratele mai mare. Mă bucur că am făcut-o, mă bucur că am găsit o cale să vorbim, într-o carte, despre câteva dintre lucrurile care ne leagă, mă bucur că Aleea Băiuţ s-a dovedit un loc magic. Despre povestea romanului n-aş mai spune nimic; e deja scrisă.


 


Romanul Băiuţeii s-a bucurat de succes din partea publicului şi criticii literare. Au existat şi momente mai puţin plăcute post-debut?


 


Într-un fel, da. Într-un fel, poate nu e cel mai nimerit lucru din lume să debutezi cu o jumătate de roman. M-am trezit că am parte de o dilemă pe care n-am lămurit-o nici azi: am debutat sau nu cu romanul ăsta? Dacă am debutat, de ce nu e doar al meu? Dacă n-am debutat, de ce mi-a fost, totuşi, publicat ceva? O fi existând, oare, debutul pe jumătate? Şi aşa şi pe dincolo. Cu timpul, am început să mă amuz, să convieţuiesc în pace cu dilema asta. Important e să îţi vezi de treabă.


Altfel, mi-am dat seama că ficţiunea de care are nevoie orice roman m-a îndepărtat de unele poveşti dragi din copilărie, mi-am dat seama că, odată scrise, poveştile astea nu-mi mai aparţin. Dar asta e o cu totul altă discuţie.


 


A existat sau există vreo competiţie între tine şi alţi prozatori? Se poate vorbi de aşa ceva?


 


Slavă Domnului, nu se poate. Scriu pentru păsărelele şi piticii mei, scriu pentru nevoia de a scrie, scriu pentru mine. Aşa cum văd lucrurile, scrisul e un act de singurătate totală: eşti doar tu, personajele şi lumile cărora vrei să le dai viaţă. Ar fi cea mai mare nerozie să mă gândesc la alţii în timp ce scriu. Nu o fac. Iar dacă nu o fac când scriu, ce rost ar avea să intru într-o competiţie după?


 


România este, până la urmă, o ţară mică, în care apar câteva cărţi pe zi. În afară, apar şi sute de titluri pe zi. Cum te simţi după ce pu­blici o carte? După câţiva ani de lucru intens, care sunt satisfacţiile?


 


Nu ştiu dacă pot vorbi despre bucurie sau nu, dar, în orice caz, simt că nu trăiesc degeaba, că am un rost, că se întâmplă ceva pe aici, prin viaţa asta care mi-a fost dat s-o trăiesc. Nu e puţin. E destul. Dacă aş putea să trăiesc decent din asta ar fi o binecuvântare. Aş vrea să se poată, aş vrea să ajungem la momentul acela de normalitate în care cărţile pe care le publici vor fi de ajuns ca să nu fi obligat să faci altceva. Încă mai sper. În alte ţări se poate, există burse, lecturi publice plătite, există un respect pentru scriitor. Poate că nu e chiar aşa de mult. 


 


Ultimul roman, Şi Hams şi Regretel, l-ai scris în Piatra Craiului? Cât de mult ai stat în munţi? Cum scrii de fapt? Te izolezi? Care e ritmul tău de lucru?


 


Chiar în munţi n-am stat, că n-oi fi nebun de legat. Am stat un an într-o casă bătrânească dintr-un sat de munte, undeva între Piatra Craiului şi Bucegi, am curăţat zăpada, am spart lemne, am făcut focul, am hrănit nişte câini, m-am tot plimbat pe dealurile şi prin pădurile de acolo şi, încetul cu încetul, poveştile mi s-au limpezit, piticii au prins viaţă şi i-am adus aproape, din ce în ce mai aproape. Cred că toate lucrurile au avut rostul lor, toate, începând de la pâinea pe care trebuia s-o cumpăr din satul vecin şi până la cafeaua pe care o beam dimineaţa, cu dealurile, mestecenii şi frasinii în faţă. Şi, da, foarte mulţi oameni n-ai să întâlneşti în locurile alea. Nu-ţi rămâne decât să scrii, poate nu în fiecare dimineaţă, că nu se poate, dar să scrii ore bune, ori de câte ori te limpezeşti pe dinăuntru, până când se face frig în cameră. Nu e chiar rău.   


 


Cum s-a conturat povestea piticilor din ceaţă colorată? E mai greu să construieşti o lume aproape inexistentă, care să pară veridică cititorilor…


 


Important cu orice personaj, fie el om, pitic sau câine, e să-l simţi aproape, să-l simţi viu, să-ţi fie drag, să-ţi vină să povesteşti despre el. Iar eu am avut pitici de când mă ştiu, aşa că n-a fost atât de greu să le croiesc o lume, o personalitate, o vibraţie. Cred că trebuie să scrii despre ceea ce te preocupă, despre ceea ce e în tine, despre gărgăunii care îţi aparţin şi aşa mai departe. Doar aşa, fiind sincer, poveştile prind viaţă, doar aşa scrisul capată un rost, iar matematica ficţiuniii nu rămâne doar o ştiinţă exactă, o construcţie croită din vorbe.


 


După ce ai început să scrii, ai mers prin cenacluri, ai avut nevoie să interacţionezi cu tipul de public cenaclier, să le cunoşti părerile? Înainte să propui o carte, o dai cuiva, citeşti fragmente din ea apropiaţilor?


 


N-am trecut niciodată printr-un cenaclu. Nu e felul meu de a fi, asta şi pentru că am o familie şi câţiva prieteni apropiaţi care pot ţine locul tuturor cenaclurilor din lume. De părerea lor, şi nu sunt mulţi, am nevoie, în ei am încredere, de sinceritatea lor nu pot să fac abstracţie. Altfel, ca orice orgolios încăpăţânat, mă burzuluiesc foarte uşor şi rămân cu fixaţiile mele. Uneori îmi trece, uneori îi ascult. Poate că nu sunt chiar o cauză pierdută, poate mai am o şansă să fiu salvat. 


 


Care ţi se par părţile rele/bune atunci când intri în lumea literară?


 


Sincer, nu prea ştiu. Pentru că n-am sentimentul că am intrat cu adevărat în lumea literară şi, la fel de sincer, nici nu-mi doresc neapărat asta. Sigur, am destui prieteni scriitori, cu mulţi dintre ei am trăncănit până la ore târzii din noapte, dar asta nu înseamnă, cred eu, că am intrat în lumea literară sau că, odată intrat, aş fi descoperit tot felul de chestii rele sau bune. Prefer să rămân naiv şi să nu ştiu ce înseamnă să intri în lumea literară. Poate că am intrat, şi eu n-am aflat lucrul ăsta. În orice caz, e mult, muuult mai bine aşa.


 


Au existat cititori/oare cărora le-a fost teamă să te abordeze după o lectură? Ţi se pare că legătura dintre public şi autori e anemică, lipsită de deschidere din partea ambelor tabere?


 


Dacă le-a fost teamă şi nu m-au abordat e aproape cert că n-am să aflu niciodată. Ca un exerciţiu de imaginaţie însă, bănuiesc că e foarte posibil. Şi mie, pe când aveam vreo 18 ani, mi-a fost ruşine să mă duc la Mircea Cărtărescu şi să-i mărturisesc cât de mult mi-au plăcut cărţile lui. O fac acum, sper să nu fie prea târziu. Dacă vorbim despre timiditate sau teamă de ridicol, chestiuni perfect omeneşti, nu cred că discuţia are vreo relevanţă. Mult mai important e ca aceste lecturi în primul rând să existe nu doar sporadic şi miraculos cum sunt acum, ci la modul concret, firesc, aproape la fel de firesc cum sunt filme la cinematograf sau spectacole la teatru. De abia atunci s-ar putea vorbi despre o posibilă legătură între autori şi public, de abia atunci s-ar putea vedea dacă există sau nu hibe în relaţia asta. 


 


Dacă ai fi editor, cum ai promova cărţile? Fiind autor, cum ţi-ai dori să arate cea mai importantă lansare a cărţii tale?


 

Cred că aş fi un editor dezastruos, nu e pentru mine o astfel de meserie. N-am idei nemaiauzite, n-am idei pe tema asta, în general. M-aş bucura însă ca Şi Hams Şi Regretel să aibă parte de o lansare în pădurea cu alune, unde au casă trei pitici, să apară o pupăză şi să spună ceva simplu, direct şi necenzurat legat de Clubul Steaua. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul