Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Proză

        Aurel Maria Baros

 


Născut pe 6 martie 1955 în comuna Urluieni, judeţul Argeş, este prozator. Face parte dintre scriitorii generaţiei ’80.


A publicat mai multe titluri, printre care romanele Pământul ne rabdă pe toţi şi Calea dragostei şi-a morţii peste care treci o dată la editura Cartea Românească sau volume de proză scurtă - La furat de fete mari, şi poezie - Software d’amour, la editura AMB.


Pentru romanul Pământul ne rabdă pe toţi a primit în 1986 Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, al Fundaţiei „Liviu Rebreanu“ şi al revistei Argeş.


Are în curs de apariţie romanul O femeie bună să-ţi zbori creierii, din care face parte şi fragmentul publicat mai jos.


Este vicepreşedintele Secţiei Proză a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, şi membru în Consiliul de conducere al USR.


Site personal: www.aurel-maria-baros.ro


 


 


După o noapte grea


 „… aşa cum spunea Elsa: Nu poţi  hrăni găinile dacă nu le ai“.


                                                                                           Andrew O’Hagen


 


 


Edy mi-a deschis uşa zâmbitor ca întotdeauna. Am fost surprins, fiindcă era ras în cap şi se lăuda cu tatuajul de pe ceafă: un mic cod de bare, aşa cum îşi fac condamnaţii la moarte în State.


- E foooarte cochet, nu?, m-a întrebat.


La început am vorbit despre sex, droguri şi puştoaice traficate. Pe urmă, după miezul nopţii, el a trecut la prietenii noştri care fac spinări de bani. Chestia asta mă deprima.


I-am terminat sticla de votcă Absolut şi, când s-a dus la baie, am plecat.


Am stilul ăsta nenorocit... Ajung la om acasă, bem, stăm frumos de vorbă şi, atunci când intră în bucătărie să mai aducă o sticlă sau face un drum la WC, mă car. De preferinţă, în toiul unei discuţii. Nu-i spun nici la revedere.


…În stradă, mi-am sunat gagica de pe telefonul mobil. Nu răspundea, aşa că am sunat-o din nou, mai apăsat. Mi-a răspuns unu’, care a ţipat la mine: „O sugi, bă!“… Cam nasol… Poate c-a făcut atingere, mi-am zis, şi am format numărul încă o dată. Însă mi-a răspuns acelaşi individ, cu acelaşi îndemn de muist. Înainte să în­chi­dă, a mai adăugat: „Şi nu mai suna, bă, că devii degeaba!“


SP... Aproape normal, era ora trei. Am încercat să-mi îndes mobilul în mă-sa la loc. Aveam un toc de piele prins pe curea. Treaba asta mi-a luat câteva minute.


Pe urmă, am stat să mă gândesc. Cred că m-am gândit la ceva. Oricum, am pornit încolo, să ies în bulevard; mă amuzam: mersul este o cădere prevenită, da’ eu nu, chestii de-astea. Mergeam spre metrou, probabil din inerţie.


Pe la mijlocul străzii, pe contrasens, unde bătea întunericul mai tare, două… taxiuri. Cam întunecate, dacă pot să zic aşa, pentru gustul meu.


- Ce faceţi, mă, pe-aici?, le-am întrebat.


Am luat-o pe cea mai înaltă. Îşi plimba întruna limbuţa rozalie peste buze, nişte buze late de două deşte: am bănuit că se pricepe. S-a agăţat din mers de mijlocul meu (a nimerit cam pe unde aveam por­tofelul) şi-atunci am întrebat-o dacă ştie să telefoneze din burtă.


- Din ce?! s-a mirat ea, ţuguindu-şi buzele-alea. Dă o ţigare.


Nu pricepea nimic... Din burta mă-sii.


Am cotit pe prima stradă... Pe sub pomi, noaptea era şi mai neagră. Din când în când, tipa se desprindea de mine şi se repezea spre scara unui bloc ca să căute o uşă descuiată, ceva fără interfon. Înaintam destul de greu, dacă pot spune aşa, ar fi fost cazul să ne aşezăm undeva. A încercat de vreo cinci-şase ori, până a găsit o bancă. Mi-o fi făcut semn, nerăbdătoare, cu mâna:


- Hai, hai, vino încoace!... S-a descurcat fata!


Era întuneric beznă pe aleea aia spre bloc, nu-mi dau seama cum m-am orientat. Dar, oricum, când m-am uitat în jos ca să văd banca, m-a luat cu ameţeală. Bun, asta era. În timp ce mă aşezam, ea mă pipăia pe picioare, pe unde apuca, mă pipăia ca o vacă. Am vrut să-i dau peste mâini, n-am nimerit-o. Nu exciţi un tip în vreme ce se aşază pe o bancă, nu?!


Ne-am oprit deci acolo şi ea m-a luat în braţe de mai multe ori, foarte mămoasă. Am avut şi eu o tentativă. Îmi venea să-i spun că era mult mai inteligent să luăm liftul şi să ne oprim între etaje. Una mică.


La un moment dat, după ce a rămas nemişcată câteva clipe, mi-a spus în şoaptă:


- Hai să căutăm alt loc!


De-abia mă târam, ce e drept, dar poate că am mers, aşa, răzleţiţi, vreo treizeci de metri, până în dreptul unor ruine. Demolaseră unii, pe jumătate, un bloc, ceva, o tipografie.


- Stai aici, mi-a zis, tot în şoaptă. Ştiu eu un loc printre dărâmăturile-astea. Mă duc să văd.


Eu m-am încruntat:


- Ce loc, mă?


- Un loc. Stai aici, mi-a zis hotărâtă.


Şi dusă a fost printre dărâmăturile-alea.


Peste o jumătate de oră, ajuns în bulevard, mi-am dat seama că sunt un prost cu coadă. Mă făcuse de mobil. Eh.


M-am uitat în jur. Oraşul părea format din j’de blocuri nenorocite şi din cimitire. Toate periferiile sunt aşa. Ăştia au cons­truit ca nişte căcaţi. Cutii de beton, prefabricate puse una peste alta, de patru, şapte şi zece etaje. Iar cimitirele au rămas, încet-încet, în interiorul oraşului. Doar că în pământ nu sunt decât trei etaje, cel mult.


Pe bulevard, cum e şi firesc, atunci când ai nevoie, nici un taxi. Mă rog, nu prea sunt staţii de taxi pe lângă cimitire. Telefon nu mai aveam, chef de mişcare, nici atât. Votca urca în mine.


Şi m-am aşezat pe bordură. Cred că m-am gândit la ceva. Oricum, dacă oco­leam cimitirul la pas, aş fi ajuns acasă de dimineaţă. Aşa stă treaba întotdeauna: cât parcurgi cu maşina preţ de-o ţigară faci şi pe jos, dar în trei ceasuri.


Mi-aş fi aprins un Kent, dar uitasem bricheta la Edy.


Atunci mi-a venit o idee salvatoare. Dacă treceam prin cimitir, scurtam drumul şi eram acasă într-o jumătate de oră. Aşezat pe bordura aia şi uitându-mă ţintă la asfalt, zăream parcă blocurile de dincolo de cimitir. Şi blocul meu, acolo, în noapte.


Porţile cimitirului, larg deschise. Normal. Am apucat-o pe aleea principală. Îmi fixasem un reper: luminiţa roşie de pe turnul parşutiştilor. Dacă o ţineam drept spre ea, ajungeam în capătul străzii mele.


Aleea era lată, înaintam bine. Încolo, miros de tei şi beznă la greu. Nu se făcea să fumez în cimitir, dar simţeam nevoia să mă concentrez: întunericul mă ameţea. După vreo cinci minute, cam aşa, am observat că luminiţa roşie rămăsese în dreapta mea. M-am gândit că aleea cotea la stânga, spre capelă, şi, nu poţi să ştii, n-aş fi vrut să trec pe-acolo. Am luat-o printre morminte.


Mi-am alungat repede din cap tot felul de chestii de-alea cu mâini care ies din pământul reavăn, cu crengi care-ţi agaţă hainele, cu ochi fosforescenţi care sclipesc dintre coroanele de flori… Mă rog, cu gemete, cu şoapte înfundate, lugubre, „Sunt aici, scoate-mă afară!” şi cu scârţâit de capace de sicriu, alea-alea. Ştiam o mulţime de poveşti de-astea. Mergeam, aşadar, hotărât înainte. Nici crucile nu le vedeam bine, dar mormintele.


Departe, luminiţa roşie strălucea dinaintea mea. Nu ştiu de ce, dar ajunsese în stânga. Nu trebuia s-o pierd din ochi, aşa că am cotit imediat la stânga. Şi m-am scufundat dintr-o dată în pământ.


Când m-am trezit, nu se vedea nimic jur-împrejur. Beznă, beznă. Parcă aveam ochii închişi. Am pipăit în faţă: perete. Într-o parte, perete. Perete în cealaltă parte... Pereţi de pământ... Cred c-am dat cu degetele de nişte râme sau de nişte viermi, de ceva cleios… Mi-am ridicat capul. Undeva, deasupra, într-un fel de dreptunghi, părea să fie cerul. În orice caz, nişte stele...


- Oh, cred c-am oftat, ’tu-i mama mă-sii!... Da’ prost mai sunt! Am căzut într-o groapă!


Nasoală situaţie. Se făcuse şi cam răcoare.


Am sărit în sus, ca să mă prind de marginea gropii. Dar era aşa de adâncă, încât nici nu putea fi vorba să ies din ea. Măcar de atâta lucru puteam să-mi dau seama. Am continuat să sar din răsputeri vreo zece minute. La un moment dat, m-am prins chiar de un smoc de iarbă de pe buza gropii, care însă nu m-a ţinut şi am alunecat, cu încetinitorul, înapoi.


N-am încetat cu ţopăiala asta, decât atunci când am simţit că-mi dau sufletul. M-am lăsat pe fundul gropii. Dar mi se părea că nu e de stat acolo. Am făcut o nouă încercare, de data asta mai chibzuită. Nici o şansă. Groapa mă trăgea înapoi, nu mă lăsa să ies.


Şi, dintr-odată, o voce dogită a răsunat în spatele meu, la un pas :


- He-he, degeaba încerci, dom’le! Dac-ai şti de câtă vreme sunt eu aici!


- Oh, Doamne, am gâfâit atunci, doar nu…!


Şi parcă am prins aripi: m-am azvârlit cu disperare în sus, am dat din mâini şi din picioare şi, ca printr-o minune, am ajuns cu coatele pe marginea gropii. M-am săltat dintr-o singură mişcare afară! Se auzeau bulgării de pământ rostogolindu-se în urma mea.


Odată ieşit, am rupt-o la fugă cât am putut, mai pe genunchi, mai în patru labe... Cu luminiţă sau fără luminiţă, nu m-am oprit decât în capătul străzii mele. Plă­mânii îmi luaseră foc, picioarele nu mă mai duceau nici nu pas. M-am prăbuşit pe trotuar. Eram terminat.


Apoi am zăcut toată ziua în pat. N-am ieşit în oraş, n-am vorbit cu nimeni. În ziua următoare, am citit în ziar că îngrijitorul cimitirului scosese un om dintr-o groapă săpată de curând. Individul petrecuse acolo o noapte întreagă. M-am gândit că era vorba despre unul care căzuse în groapa aia înaintea mea. Şi-i fusese teamă să nu mă sperie.


(fragment din romanul  O femeie bună să-ţi zbori creierii)


 


 


 


                                                      

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul