Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Starea filozofiei

        Sorin Lavric

Există mai multe feluri de a te īnscrie īn filozofie: primul, cel mai răspīndit şi mai vrednic de laudă, e cel academic. El presupune să ştii bine ceva, de obicei o felie foarte subţire din problematica contemporană, de pildă, un anume gīnditor sau un anume curent. Pe deasupra, acest mod de a te īnscrie īn gīndire cere o īncredere neţărmurită īn filozofia de tip filologic. Totul se face cu o netăgăduită pasiune, cu o acribie de răstignit şi cu o răbdare de martir. Cei care īmbrăţişează acest mod de filozofare trăiesc o bucurie benedictină, fără vanităţi şi frustrări şi fără o ambiţie mai mare decīt aceea de a fi recunoscuţi īn mediul lor academic. Sīnt puţini la număr, alcătuiesc cercuri īnchise, se invită unii pe alţii la colocvii, se citesc īntre ei. Deşi puţini la număr, ei reprezintă azi forma cea mai răspīndită de existenţă a acestei discipline. Aici nu e nici un paradox. Numai că un asemenea cerc de fanatici rămīne un cerc, neizbutind să pătrundă īn lume. Ei sīnt rupţi de lume, nu-i preocupă o transparenţă a limbajului, nu-i īndeamnă dorinţa de a scrie pe īnţelesul celor mulţi, trăiesc īntr-un cod al lor, īntr-un limbaj pe care numai ei īl īnţeleg, fără să-şi pună problema dacă altcineva, citindu-i, īi va īnţelege. Declară că nu-i preocupă gloria, deşi īi invidiază crunt pe cei care o capătă. Aceasta e ipostaza in vitro a filozofiei, un fel de inoculare a unei manii īn mintea unor oameni ce strīng rīndurile īn numele aceluiaşi viciu. Orice intrus ce īndrăzneşte să le ţină piept este considerat diletant şi este exclus sau privit cu condescendenţă, fără ca ei să-şi dea seama că, īn această lume, cei dintīi intruşi sīnt chiar ei īnşişi. Şi pentru că societatea nu are nevoie de ei, pur şi simplu nu-i bagă īn seamă, exilīndu-i īn spatele pereţilor birourilor şi amfiteatrelor, īn timp ce ei, la rīndul lor, privesc de sus şi cu dispreţ la prăpădiţii de muritori ce nu intuiesc īnălţimea gīndirii lor. Faptul că nu sīnt īnţeleşi cīntăreşte īn ochii lor drept un argument irefutabil al superiorităţii lor. Şi ajung atīt de mult să creadă īn asta īncīt dobīndesc īncredinţarea că orice formă de celebritate e un semn de degradare.


Al doilea fel de a face filozofie e cel al gīndirii de unul singur, cu mintea ta şi pe pielea ta. La noi, exemplul clasic e cel al lui Ţuţea, Noica sau Dragomir. Gīndeşti de unul singur fără a intra īn dialog cu cineva. Noica şi-a construit ontologia de unul singur, el cu mintea lui, a scris cărţi pe care le-a semnat īn nume propriu, a lansat expresii devenite notorii şi purtīnd pecetea Noica şi, totuşi, toate acestea le-a făcut fiind rupt de cercuri academice sau universitare. Īntre aceste două moduri de filozofare nu e nici o punte de legătură, afară doar de cazul cīnd cercul academic, convins īntr-un fel sau altul, se deschide şi īl acceptă pe gīnditor. Sloterdijk, astăzi, pare a fi genul de gīnditor german pe cont propriu, ce a pătruns totodată īn mediile cu rigoare de castă a enclavelor de tip aca­demic. Marele pericol īn acest caz este anonimatul şi ratarea. De aceea, acest mod de filozofare, pentru a fi făcut, īţi cere mai īntīi să capeţi o notoritate iniţială care să-ţi dea privilegiul de a te retrage fără a fi ameninţat că vei dipărea. Să gīndeşti clandestin, dar fără a muri īn anonimat. Noica asta a făcut, a gīndit clandestin, adică ilicit, īn afara oricărei norme ideologice, numai că nu a avut parte de anonimat. Modul acesta e apoteoza persoanei īn filozofie. El cere stil, unul inconfundabil, şi mai cere mistuire gratuită departe de ochii lumii. Cine simte că are stil īn ceea ce scrie şi gīndeşte, acela nu are ce căuta īn pepiniera academică. Acolo nu e stil, nu e virtuozitate, e doar canonul care īţi cere să fii impersonal pīnă la desfiinţarea de sine: să scrii articole blindate de bibliografie, de o competenţă fără cusur, dar īnmărmuritor de sterile īn fond, lipsite cum sīnt de orice dram de zvīcnire personală. Dacă īnsă nu ai stil, calea spre cariera academică īţi este slobodă. Aici, īn casta titlurilor şi a curriculumurilor vitae, normele sīnt stricte: cīteva articole pe an şi o carte la, să zicem, trei ani. Universităţile te punctează īn funcţie de regularitatea cu care scrii şi, după cum eşti catalogat potrivit pedigriului universitar, eşti invitat sau nu de la o universitate la alta, schimbīnd ştafeta cu alţii, īntrecīndu-i pe alţii sau, cīnd alţii mai aprigi şi mai fanatici decīt tine se vor ivi, cedīndu-le lor locul, şi nu oricum, ci cu cel mai protocolor zīmbet pe buze. Aici e īmpărăţia idiomului filozofic, a limbajului de specialitate, din cauza că­ruia filozofia a devenit atīt de nesuferită astăzi.


A treia variantă de filozofare e cea franceză, o formă hibridă a primelor două. Alain Finkelkraut, Bernard-Lévy sau Jean-Luc Marion sīnt academici şi, totodată, scrisul lor ia chipul eseului filozofic, accesibil celorlaltora, oamenilor din afara straturilor academice. Ei trag cu ochii la celebritate, fiind totodată cu un picior īn ambianţa aseptică din jurul catedrelor şi titlurilor universitare. S-ar zice că, dacă pierd īntr-o parte, cīştigă īn cealaltă, cīnd, īn realitate, pierd īn amīndouă, căci cele două moduri de filozofare nu se īmpacă defel. Ce respinge la ei nu e amatorismul, ci vedetismul īnchipuit, sforţarea scremută de fi originali īntr-o lume īn care originalitatea filozofică nu mai e posibilă.

A patra formă, una extremă, e cea a scīrbirii definitive de filozofie. Varianta lui Cioran. Numai că ruperea fără putinţă de īntoarcere la filozofie este tot o formă de filozofie, dar una aparte. Hotărăşti o dată pentru totdeauna că filozofia nu are legătură cu viaţa ta şi-i īntorci spatele. Īţi rīzi de teze de doctorat, de teorii academice şi de ambiţii speculative. Şi juri să scrii fie numai literatură, fie numai filozofie despuiată de inerţia jargonică. Repudiezi toate maldărele de maculatură doctă, intuind serbezimea şi deşertăciunea infinită a lor. Şi īţi capeţi o libertate care poate culmina īn cărţi bune sau īn făcături deplorabile. Din cele patru forme, cea radicală şi demnă de admiraţie e ultima. Căci intri īn zona luptei cu īngerul tău, cu nebunia ta şi cu dramul de noroc pe care ţi l-a dat soarta. Şansa de a te rata e imensă, tocmai de aceea rămīne forma care nu īngăduie compromisuri.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul