Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Make love not war

        Mircea Ghiţulescu

…este deviza înscrisă pe costumele actorilor care joacă sprinţar în spectacolul Slugă la doi stăpâni de la Teatrul Masca, cu un text foarte adaptat de Mihai Mălaimare după celebra comedie a lui Carlo Goldoni. Mi-am adus aminte de mesajele pacifiste ale lui Adrian Păunescu din volumul Iubiţi-vă pe tunuri, dar ce e rău în asta? Dincolo de nevoia acestui mesaj explicit, regizorul Mihai Mălaimare face un spectacol unic în acest moment în România, reconstituind farmecul commediei dell’arte, acea formă fixă a teatrului veneţian din anii 1700, cu mişcările ei codificate ca o partitură coregrafică. Sigur, ne-am obişnuit deja cu formele de teatru neconvenţionale care au adus celebritatea teatrului din Militari, toate având sursa în pantomimă şi,  în general,  în teatrul sub-verbal, dar Slugă la doi stăpâni este, pe deasupra, şi un omagiu adus vitalităţii comediei clasice europene. Actorii joacă în extaz, un extaz comic şi acrobatic. Nu­mai ei ştiu cât costă acest „extaz acroba­tic“, câte ore de antrenament şi câte eşecuri la repetiţii! Adevărul (multiplu, ca de obicei) este că Mihai Mălaimare  respectă spectacolul tradiţional până la un punct unde se opreşte şi dă prezentului ceea ce pretinde. Respectă măştile  genului  ca la carte: numai pentru personajele ridicole. Îndrăgostiţii fiind „persoane serioase“, nu vor purta mască. Doar că măştile sunt abia sugerate, fiind  pictate direct pe figură. Efectele artistice sunt instantanee: nu ne aflăm în realitate, ci într-o prelungire a ei care se numeşte teatru. De altfel, şi costumele fanteziste  compuse cu simţ artistic de Sanda Mitache întăresc această impresie. În rest, ca decor, un spaţiu de joc la sol, cu trambuline elastice  şi saltele care amortizează salturile şi căderile acestui spectacol acrobatic, jucat de o trupă frenetică de actori care îşi pierd identitatea în echipă, dar şi-o regăsesc fiecare pe cont propriu. Sunt actori foarte tineri, care nu doar interpretează un rol, ci fac o foarte dură şi necruţătoare şcoală de teatru. Cel mai bine se descurcă Andrei Gönczi, în rolul generos al lui Trufaldino,  care l-a făcut celebru pe Feruccio Soleri în spectacolul lui Giorgio Strehler. Fiind „slugă la doi stăpâni“, Trufaldino a greşit calculând că va încasa numai banii pentru serviciile sale, nu şi scatoalcele. Îi iese foarte bine lui Andrei Gönczi scena scrisorii lipite cu pâine mestecată dar şi scena servirii mesei, o sarabandă nebună bine organizată regizoral. Un rol de compoziţie consistent compune Aurel Sandu Sorin în negustorul Pantalone, care şi-a promis fiica de soţie la doi peţitori în acelaşi timp. Noroc că unul dintre ei a fost ucis în duel.  Actorul ştie să fie viclean şi duplicitar, laş şi arţăgos în acelaşi timp. Foarte expresiv pe mimica exagerată pe care o impune acest gen de spectacol este Valentin Mihalache în doctorul Lombardi. De asemenea, Bogdan Angelescu în Brighella. Ana Sivu Daponte este plină de năbădăi în rolul Beatricei, fata travestită care a plecat în căutarea iubitului ei, Florindo, care tocmai îi omorâse fratele. Aici filează o lampă în scenariul lui Goldoni. Sigur, el vrea să afirme puterea dragostei care iartă orice, dar, în sistemul moral european actual, e greu de acceptat. Scene remarcabile creează Ana Turos în rolul Claricei, fiica de măritat a lui Pantalone care descoperă cu uşurare că aşa-zisul logodnic este Beatrice, o femeie de ispravă, dar şi Alina Crăiţa în rolul subretei (Smeral­dina). Amândouă au energie şi promptitudine fiind pe potriva spectacolului: îndrăzneţ, energice, molipsitoare. Mai incerte sunt rolurile pozitive. Nu e uşor să joci un june prim de comedie. Parcă ceva mai credibil este Răzvan Teodorescu în Silvio, pentru că Ionuţ Ghenu (Florindo) este din cale-afară de solemn. Senzaţia finală  este că vedem două spectacole în­tr-unul singur. Unul creat de Mihai Mălaimare după  codurile commediei dell’ arte, al doilea de Răzvan Diaconu, autorul muzicii cu mesaje hipiote despre iubire şi libertate. Mai important mi s-a părut că spectacolul se potrivea perfect cu tinerii din sală. „Mai vin la teatru“, spunea, aţâţată, o fată din spate.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul