Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la Breaza la Paranagus. Punctul de trecere dintre mineriade şi utopii

        Horia Gārbea



Constantin Stan,


Trăieşte şi mergi mai departe,


Editura Pămāntul, roman


 


Ceea ce detaşează romanul lui, din noianul de cărţi de proză, este calitatea scriiturii. Autorul ştie să scrie. Īnainte de subiect, de rezolvările situaţiilor, stă reuşita modului de a le expune. Prozatorul are „know how“. E şi īnzestrare nativă, dar este şi multă meserie, deprinsă, mai īntīi, la cenaclurile generaţiei 80, şcoala desantistă şi exerciţiu personal. Cuvintele stau bine īn frază, nu există nicio neglijenţă. Personajele vorbesc credibil, dialogul are o fluenţă deosebită. Observaţia se face cu fineţe, precizie, relevanţă.


Povestea e desigur palpitantă, cu ceva autobiografie la mijloc. Un tīnăr ziarist ajunge, prin anii 1980, la bordul unei nave romāneşti, un mineralier cu numele anodin „Breaza“, la Paranaguį, port brazilian al oraşului Curitiba, localitate relativ măruntă, abia ajunge azi pe la 140 de mii de locuitori. Acolo personajul, căruia naratorul i se adresează la persoana a doua, şi colegii lui din echipaj ajung la „Winners“, o cīrciumă care e şi bordel. Portul īntreg, cu „Winners“ cu tot, e un paradis al sexului pe bani puţini.


Acolo romānul va īntīlni iubirea, va trece prin diferite peripeţii, dar, fireşte, va trebui, după un timp, să se īmbarce pe „Breaza“, să o abandoneze pe devotata şi drăgăstoasa nimfă Calypso care se numeşte Silvana. Va reveni la Penelopa lui pe care o cheamă Maya. Nimic nou īn desfăşurare, dar povestitorul ştie să creeze interes pentru ea, să dozeze suspansul, mai pe scurt, să povestească. Apar şi ingredientele exotice: prostituţia braziliană, drogurile, performanţele sexuale ale marinarilor nesăţioşi, istoria doctoraşului gay al navei, micile episoade de contrabandă.


Cursivitatea povestirii şi modul tehnic de a trata fiecare frază, cu exactitate a comunicării creează o lectură plăcută. Există şi o „filozofie“ indusă īn text, o morală  a īntīmplării, expusă neostentativ, dar insistent prin numărul de reluări. Este enunţată īncă din titlu: trăieşte şi mergi mai departe, nu te opri, īntoarce roata ca să se rostogolească īnainte, nu zăbovi şi nu regreta!


Constantin Stan, autor de romane „grele“, se joacă īntr-un fel īn această carte, īşi exersează virtuozitatea pe o temă simplă, pe care o scoate din banalitate şi clişeu, ceea ce e īn sine o performanţă. El face digitaţie, ţinīndu-se īn formă pentru următorul tur de forţă.


Insolit e şi numele editurii care trimite la o editură specializată īn călătorii sau, eventual, la o firmă de pompe funebre. Auzi dumneata: Pămīntul!


 


 


Cătălin Ţārlea,


Anotimpuri de trecere,


Editura Allfa, roman


 


Au trecut douăzeci de ani de la revoluţie şi, īn curīnd, se vor īmplini tot acelaşi număr de ani de la evenimentele care i-au urmat īn primăvara şi vara lui 1990. Au trecut două de­cenii şi peste romanul scris atunci de Cătălin Ţīrlea şi publicat cu cīţiva ani mai tīrziu despre aceste evenimente din turbulentul an 1990. Cătălin Ţīrlea era pe atunci un prozator de mare talent şi avea doar 25 de ani. Debutase cu un volum ciudat pentru un tīnăr: „Povestiri cu pensionari“ şi īncepuse să lucreze la TVR. Ulterior a mai publicat cīteva cărţi, tot mai subţiri şi, devenind diplomat, s-a īndepărtat şi la propriu de literatură şi lu­mea literară pe care o frecventa relativ intens īmpreună cu nedespărţitul său prieten, re­gre­tatul Cristian Popescu, dispărut prematur īn 1995.


Editura Allfa reia acum romanul „Anotimpuri de trecere“ care apare şi mai interesant īn partea sa de reconstituire a ceea ce a devenit, la propriu, istorie: Piaţa cu protestul Golanilor devenită teatrul sīngeroasei mineriade din iunie 1990, lumea īntoarsă pe dos de Revoluţie şi de clocotirea clădirii din nimic a unei lumi noi cu aspecte patetice sau groteşti. Un bătrīn preot de cartier „se privatizeaz㓠īn branşa comerţului şi vinde tocmai ca „produse“ alimentele euharistice: pīine, apoi şi vin. Cu ele īi īmpărtăşeşte pe minerii care vin „să apere democraţia“ şi care pro­fită de ocazia dezordinii să se ucidă īntre ei, dīnd vina cu cinism pe „studenţi“. Birtul „Īnfrăţirea“, unde se poartă discuţiile dezlīnate pe teme socio-politice, devine luxosul local „Tiffanny“, şoferii ştabilor noi sīnt cei ai nomenclaturiştilor şi au văzut multe. Dar personajul principal este un ziarist, mai precis un fotograf de ziar, un anume Matei Bucur care īn­cearcă să devină cineva īn Bucureştiul turmentat al acelor ani 1990-1991, trăieşte o poveste de dragoste, o aventură bizară īntr-un grup care face un experiment despre manipularea maselor şi, īn final, dispare fără urmă, probabil īn străinătate, convins că vreo 20 de ani nu mai e nimic de făcut pentru oraşul său.


Iată că au trecut cei 20 de ani prevăzuţi de „profetul din Dămăroaia“ ca un interval necesar pentru o minimă emancipare a poporului eliberat. Privim evenimentele acelui timp altfel decīt le percepea īn direct Matei Bucur sau le descria Cătălin Ţīrlea īn 1990, altfel decīt le citea publicul īn ediţia princeps din 1998? Mai important este că, dacă le-am uitat sau nu le-am trăit, cartea le pune īn lumină cu multă veridicitate. Ca şi personajul său, Cătălin Ţīrlea este un „fotograf“ de talent care găseşte imagini ale unei realităţi şocante, īnregistrează şi redă, cu principala sa calitate - care este aceea a simţului de a surprinde vorbirea oamenilor vii, autenticitatea limbajului – şi sunetul epocii.


„Anotimpuri de trecere“ este acum efectiv un roman istoric, un document, ba chiar şi un document psihologic. Lucrul acesta a fost observat de critica de īntīmpinare a anului 1998 şi acum este foarte evident. „Păcatele cetăţii“, pe care le consideră un bătrīn ziarist cauza īnvrăjbirii īn anul 1990, nu au scăzut, nu s-au spălat, ba poate s-au īnmulţit, dar au devenit altele decīt cele care l-au făcut pe Matei Bucur să-şi piardă orice speranţă, precum un osīndit intrat īn Infern, şi să plece, să dispară, cum spune autorul. Īn străinătate, urmīnd sfatul explicit al unei prietene, Lucia? Sau, de ce nu, pe cealaltă lume?


După douăzeci de ani de la evenimentele care l-au provocat, „Anotimpuri de trecere“ rămīne un roman interesant şi puternic, acum, eventual, şi creator de nostalgii.


 


 


 


Şerban Tomşa,


Gheţarul


Editura Cartea Romānească, roman


 


Īn jurul romanului masiv publicat de Şerban Tomşa m-am īnvīrtit multă vreme fără să pot scrie. Prea multe referinţe, influenţe, eventual lucrări parafrazate īmi veneau īn minte şi romanul este īnfăşurătoarea acestora. Nu pot să cred că ele sīnt accidentale, necunoscute şi neasumate de autor. Īnşirīndu-le şi comentīndu-le, n-ar mai fi loc tocmai pentru ceea ce e important: viziunea autorului. „Gheţarul“ e un roman postmodern īn lege, lipsindu-i totuşi ironia şi spiritul ludic. Ba nu! Spirit ludic are, dar e un joc complicat şi grav, un joc „cu mărgele de sticl㓠īn care autorul pune un interes şi o patimă prin care īl exclude din seria divertismentului.


Sīnt cīteva romane suprapuse aici: unul realist, cu repere ale lumii noastre şi gesturi fireşti (vorbim şi de Clint Eastwood sau „Mannix“, dar şi de Cabinetul 1), unul utopist, cu cetatea izolată şi grupul supus experimentului īntr-o lume cu pretenţii de organizare, unul oniric, unul realist-magic īn teren neaoş, cam ca la Ştefan Bănulescu, şi unul sapienţial iniţiatic tip Creanga de aur la Sadoveanu. Sigur, modelele care se pot ghici vin mai mult de la distopia kafkiană, orwelliană, nu fără ecou şi la noi īn romane ca ale lui Ecovoiu sau Marius Tupan (cu care Tomşa are īn comun onomastica bizară a personajelor, nu a tuturora).


Christiana - oraşul concentrării personajelor - e o „Staţiune“ tip Ecovoiu, mai puţin un Munte Vrăjit sau o Castalia. Numele cu trimitere la Christ nu i se potriveşte.  Nu pot fi omise din toposurile cu tipologia Christianei nici reşedinţa colecţionarului de oameni din „Centrul īnaintaş a murit īn zori“, de Agustin Cuzzani, nici „Generoasa Fundaţie“ a lui A. Buerro Vallejo. Tot acest maldăr de sugestii şi referinţe culturale sīnt pentru Şerban Tomşa masa de resturi vegetale amestecate şi macerate din care vrea să īşi extragă biogazul ca să dea foc propriei viziuni. Īn plus, prozatorul e un calofil şi zăboveşte pe descrieri ca să se bucure de aroma cuvintelor. Dialogul e īn schimb alert, scris cu poftă şi naturaleţe. Deseori pare că autorul scrie pentru a scrie, de dragul scrisului, oricum nu pentru a demonstra vreo teză sau a construi coerent o viziune.


După o rătăcire dantescă prin poveşti şi halucinaţii, Tom, personajul central, o are pe ultima, dacă nu cumva e chiar realitatea. Ca īn finalul lui „Solaris“ din versiunea Tarkovski, de unde rătăcea printr-o ceaţă inexplicabilă, el ajunge īn uşa deschisă a casei părinteşti, aude glasul melodios al mamei şi intră fericit. Īntr-o casă adevărată, una imaginară sau īn ceea lume? Nimeni nu poate şi nici nu trebuie să spună. „Gheţarul“ e un roman dificil, scris - se simte tot timpul - cu o mare dăruire şi īncredere īn literatură.


   


Dănuţ Ungureanu,
Romāni deja deştepţi,


Editura ON, colecţia Banii noştri, proză


 


Dănuţ Ungureanu este un veteran al prozei SF de la noi. Această carte e atipică pentru opera lui. Faptul că a publicat-o īntr-o colecţie ataşată revistei „Banii noştri“ e doar o dovadă că a vrut să facă rost de banii lui şi deci e un romān deja deştept.


E greu să găseşti un subiect de proză scurtă, mai greu să găseşti două, aproape imposibil să găseşti 199 de subiecte diferite despre 199 de oameni şi să scrii 199 de povestiri de maximum o filă de carte. Faptul că Dănuţ Ungureanu reuşeşte este o mare performanţă, invidiabilă de mulţi şi īntrecută pe această linie numai de Tudor Octavian. Prozatorul SF se transformă īn aceste mici schiţe mai degrabă īn gazetar decīt īn scriitor de main-stream. Chiar dacă poveştile sīnt, foarte probabil, inventate, ele au gustul şi mirosul realităţii.


Povestirile lui Dănuţ Ungureanu sīnt, de fapt, subiecte care ar putea fi dezvoltate mult mai amplu, din acest punct de vedere, autorul e un risipitor. Ingenioase, uneori crude, totdeauna cu ironie şi umor īn  corpul lor, schiţele au o vioiciune care confirmă o maximă populară citată de prozator īnsuşi:  dacă nu ai murit, se cheamă că trăieşti! El, autorul, se mişcă pentru a se simţi viu.


 


Elena Emilia Vasilescu,


Punctul de trecere,


Editura Nouă, poezie


 

Cu trei cărţi īn trei ani, Elena Emilia Vasi­lescu nu este totuşi o ferventă făuritoare de produse īn serie. Dimpotrivă, versurile ei arată mai degrabă rezervă, economie de cuvinte, o aspră parcimonie. Textele sīnt relativ scurte, versurile sīnt enunţate grav, cu intenţii apoftegmatice. Deseori, după o metaforă grandioasă, autoarea īşi retrage cuvintele, īi neagă măreţia: viaţa e o navă maritimă, are siaj, dar siajul este „o dīră băloasă de melc“. O atitudine contrastantă īntre (jucata) grandilocvenţă şi denunţarea ridicolului şi derizoriului din fapte şi din cuvinte creează pīnă la urmă echilibrul. Pe-alocuri poeta īşi mai denunţă condiţia de īncepătoare īn naivităţi  retorice („braţele lungi ale viforniţei“), dar discursul e īn general bine controlat. Poezie de notaţie şi spontaneitate, fără construcţie, lirica Elenei Emilia Vasilescu interesează prin prospeţime şi lipsa de ostentaţie a expunerii.      
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul