Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amicale boante

        Constantin Stan

Adversari modeşti, terenuri incomode, vitregiile naturii, lipsa de concentrare sau, pur şi simplu, adevărata valoare? Cam astea sunt întrebările pe care mi le pun uitându-mă la partidele amicale pe care echipele noastre le joacă acum în plină iarnă, spre a-şi pune la punct un sezon întreg, pentru că de pregătirea asta, de întregirea loturilor, de punerea la punct a sistemelor de joc depinde returul şi, în consecinţă, întregul campionat. Şi ce se vede? Se vede, mai întâi, că tot campionatul, în fine, aproape tot, se mută pe timp de iarnă în Antalya. Toată lumea se arată încântată de ceea ce oferă turcii. Eu, care stau în faţa televizorului şi deci nu mă găsesc în bazele alea de pregătire, văd nişte terenuri - e-adevărat, multe - aşa şi-aşa, adică tari, cârpite cu pământ, de parcă-ar fi maidanul copilăriei pe care mingea se duce cu traiectorii ciudate, aud văjâielile vântului, vânt care nu îi prea lasă pe jucători să construiască, dar îi obligă să se adapteze la forţa şi direcţia lui, tot astfel cum jucam noi cu gardul la miuţele de pe stradă. Când e vânt, deseori e şi ploaie gen vijelie. Mai vedem noi acolo, în Antalya, nişte arbitri de categoria „năpăstuiţi ai fotbalului”. Şi mai dăm ochii cu nişte adversari de care un an întreg nu auzim, nu citim, nu s-ar arăta decât dacă clasamentul campionatelor lor s-ar tipări de la coadă la cap. Sigur că mă uit cu jind, cu stupoare şi cu o neţărmurită invidie când, în turneele de pregătire sau în avanpremiera sezonului, italienii fac un triunghiular Milan, Juventus, Inter, când jocurile amicale se dispută cu zeci de spectatori, iar, în urma lor, se câştigă cam cât s-a investit în aducerea de jucători în campionatul românesc într-un an de zile. Pentru noi, alde Gyongam, Zakapartia, Burnas, Naţionala Coreei de Nord (a doua, a treia naţională, aia de juniori sau de tineret? - nimeni nu ştie) ne-au devenit parteneri tradiţionali de bubuit mingea. Pentru că ce văd eu şi la cât mă pricep eu, ăla nu e fotbal. În primul rând, am senzaţia că transmisiile se pun pe viteză redusă. Gestul simplu de a lovi o nenorocită de minge se descompune, parcă, cu încetinitorul, iar băieţii aleargă ca şi cum picioarele le-ar fi în smoală, în clisă, în lipici. Ideea de joc este aceeaşi pe la toate echipele: pase repetate între fundaşi, până când unul se hotărăşte să dea tare în ea, aruncând-o în terenul ălălalt. Doi-trei de-ai noştri sar la cap şi hazardul decide dacă balonul ajunge la ai lor ori la ai noştri. Rar, dar foarte rar am văzut mai mult de trei pase între mijlocaşi şi înaintaşi, rar, dar foarte rar am sesizat că la meciurile astea de pregătire se exersează scheme care să devină automatisme atunci când lupta se va da pe puncte. În fine, mult lăudata tehnicitate a jucătorului român ni se arată în preluări, stopuri şi pase, de parcă mingea s-ar lovi de obiecte contondente ori ea ar avea muchii. Tehnica nu este abilitatea aia de a jongla cu mingea, de a face stop pe ceafă şi a de a o lovi cu fiţe la antrenamente. Abecedarul fotbalului este lovirea corectă a balonului în regim de viteză. La acest capitol, e jale mare, iar multe faze sunt de cascadorii râsului. Şi asta în condiţiile în care, repet, se joacă de obicei cu frâna trasă. Sigur, înţeleg că nu-i un mare entuziasm când joci cu doar 6-7 spectatori - şi ăia, antrenorii tăi sau ai adversarilor -, sigur că brambureala de a rula 20 de jucători într-un meci nu poate da cursivitate, sigur că absenţa mizei duce la placiditate, sigur că la meciurile astea de pregătire doar rezervele se mai agită, poate-poate vor fi opriţi în lot sau vor fi titularizaţi, sigur că adversarii de tot modeşti nu te prea îndeamnă să-ţi rupi oasele pentru a-i bate - îi învingi în virtutea inerţiei, deci, cândva, golul trebuie să pice de undeva ori te bat ei şi toată lumea va găsi justificarea în declaraţii: „a fost doar un joc de pregătire”, „important e să câştigăm în campionat” etc., etc. Şi-atunci, la ce vor fi fiind ele bune amicalele astea boante? Poate doar la socializare; decât să tot alergi peste gărduţuri ori să faci slalom printre jaloane, mai bine nişte fiinţe vii, la fel de abulice ca şi tine, dar, orişicât, mişcătoare. Plus că tensiunea acumulată prin cantonamente mai poate fi scurtcircuitată. Ce poate fi mai relaxant decât să te iei la pumni cu adversarii, cum a făcut-o Bornescu? La un meci oficial nu prea merge - rişti suspendări mari când îl alergi p-ăla juma’ de teren şi-i cari pumni în cap. La un amical, merge: intră toată lumea pe teren, fiecare dă şi primeşte nişte carabe sau picioare în gleznă sau în altă parte mai moale a corpului, arbitrul fluieră sfârşitul meciului cu cinci-zece minute mai devreme, iar ameninţările de tipul Maftei „te prind eu la hotel” sunt uitate în autocar.

Poate sunt eu cârcotaş, poate nu mă pricep cât Stoichiţă, Ţălnar sau Manea, dar ceea ce văd văd că-i prost făcut. Că, în afara faptului că îi izolează de tentaţii - baruri, fiţe, alcooluri şi femei - pe prea jinduitorii de distracţii, pe băieţi, şi că le umplem buzunarele turcilor (şi organizatorilor de turnee, amicale şi stagii de pregătire), eu altă justificare nu găsesc în pregătirea echipelor noastre pe coclaurile otomane. O să vedeţi primele etape: echipele se vor mişca asemenea unor maşini ce-au ruginit la bordură sau prin parcări!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul