Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revista revistelor

        Gelu Negrea

Judecata lui Solomon


Cultura


 


În numărul 6 de joi, 18 februarie a.c., al „săptămânalului editat de Media Casa Press S.R.L., parte a Trustului INTACT, şi Fundaţia Culturală Română” (observaţi, rogu-vă, schimbarea de poziţii în ordinea afişării pe frontispiciul revistei celor doi editori!...), domnul Bogdan Duca ridică din nou problema finanţării de către statul român a culturii naţionale. Liberal convins, domnul Duca se pronunţă ferm şi răspicat: nu, statul n-are absolut nici o obligaţie în direcţia susţinerii feluritelor forme – instituţionalizate sau nu – de manifestare a culturii din această ţară. În calitate de plătitor de taxe şi impozite, el se simte, pur şi simplu, furat de stat, banii săi fiind „tocaţi” în chip ineficient şi scandalos pentru subvenţionarea unui număr „exagerat de mare de reviste culturale”, a artiştilor plastici, a institutelor de cercetare ale Academiei Române, I.C.R.-ului etc. Logica lui Bogdan Duca este simplă, clară şi radicală: Nici un scriitor, eseist, artist, orice ar fi el, nu poate să solicite cetăţenilor români, în mare majoritate contribuabili la buget, finanţarea operelor sale. Poate doar să le propună spre cumpărare, dacă are încredere în propriul talent sau, după caz, în snobismul potenţialilor cumpărători. Punct.


Ce-i de făcut?, se întreabă domnul B.D. în alertă precum filmul cu acelaşi nume. Şi răspunde la fel de categoric: (...) O clasă politică autentic liberal-conservatoare (şi nu pseudo-libertarieni şi pseudo-conservatori ce nutresc, ca politicieni sau „intelectuali publici”, sincere sentimente socialiste) este unica soluţie pentru blocarea acestui furt, Noi, dacă suntem oneşti cu noi şi cu ceilalţi, trebuie să susţinem orice soluţie care nu cheltuieşte şi care împiedică cheltuirea inutilă a banului omului de rând. Încurajând, pe de altă parte, mecenatul şi sponsorizarea.


Dacă lăsăm de-o parte tonul burzuluit-vindicativ şi retorica cinic-prăpăstioasă ale domnului Bogdan Duca va trebui să concedem, cu durere şi regrete-n suflet şi-n simţire culturală, că, pe fond, privind lucrurile din perspectiva capitalismului pur şi dur pe care pretindem că ni-l asumăm cu profundă convingere, omul are dreptate.


 


România literară


 


În numărul 5, apărut a doua zi, vineri 19 februarie a.c., al revistei Uniunii Scriitorilor, domnul Gabriel Chifu, vicepreşedintele U.S.R. şi directorul adjunct al publicaţiei, îşi pune şi el „o întrebare doar retorică, fiindcă răspunsul (afirmativ!) e presupus: (...) are datorii statul român faţă de literatura şi scriitorii din această ţară, faţă de cultura scrisă contemporană?


După cum se vede, problema este, fundamental, aceeaşi; abordarea ei, însă, diferă substanţial de la un preopinent la altul.


Umanist convins, domnul Gabriel Chifu se pronunţă la fel de ferm şi răspicat: da, statul român are pentru cultura naţională în varianta ei scrisă (aceea care îl preocupă cu deosebire pe autorul articolului) nu neapărat obligaţii, ci datorii. Nuanţa rezidă în deplasarea accentului de pe dimensiunea legislativă a chestiunii financiare pe aceea etică. Şi nu una abstractă şi mălăieţ-inefabilă, ci pe o etică a cointeresării, pragmatică şi reciproc avantajoasă, aşadar. Scrie, printre altele, Gabriel Chifu într-o succintă, dar convingătoare expunere de motive, conjugată cu formularea unui set necesar de „măsuri prin care literatura română ar putea fi susţinută”: Un prim gest, important, ar fi ca statul să recunoască meri­tele revistelor literare (prestigioase, unele centenare!...) în devenirea, în istoria acestui popor, în configurarea identităţii sale culturale (...) şi să le trateze drept ceea ce sunt: nişte instituţii de cultură ale sale, de însemnătate deosebită, indispensabile (...). Protejând acest segment al culturii noastre (...), statul (...) ar demonstra că simte multiplele ameninţări ale perioadei pentru identitatea naţio­nală şi, aş spune, pentru sănătatea noastră intelectuală colectivă: deculturalizarea, „manelizarea” în masă (...), globalizarea (...), consumismul exagerat (...) etc., etc. Şi, implicit, ar mai demonstra ceva statul nostru: că nu suferă de miopie, că nu e lipsit de viziune, că (...) are reacţie, e capabil de acţiuni prin care să se conserve şi să se întărească lăuntric.


Mi se pare de domeniul evidenţei: şi domnul Gabriel Chifu are dreptate!


 


*


...Nu se poate să aibă dreptate şi unul, şi celălalt? Ba, uite că se poate!       

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul