Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la angoase la bucuria de a exista

        Dan Cristea

Într-un fel de Postfaţă la cartea sa purtând un titlu îndeajuns de şocant şi care ar urma să deţină o importanţă „crucială“ în cadrul propriei opere, Constantin Abăluţă vorbeşte despre un „volum dublu“ care ar „parafraza“, în ce priveşte formatul, structura binară a trupului uman, prezentând totodată două faze ale personajului Iov. Aşadar, un personaj al revoltei în ciclul „Iov în ascensor“ şi un personaj „dezamăgit şi însingurat“ în ciclul „Iov în funicular“. În viziunea autorului, personajul pe care îl compune, în siajul eroului biblic, campion al suferinţei umane, „descoperă lumea de la înălţimea dureroasei sale unicităţi“, fiind menit să exprime deopotrivă o „solitudine maximă“ care îi „permite să fie deasupra tuturor şi să se bucure de toate cele create ca şi cum abia atunci s-ar fi născut“. Înălţimea perspectivei, ridicarea deasupra lumii ar urma să fie sugerate de cele două mijloace de transport invocate în titluri, unul vertical („urcând şi coborând durerea de­vine imponderabilă/ ca paşii omului pe lună“), celălalt, aerian.


Alcătuit din optsprezece fragmente, în genere scurte, poemul „Iov în ascensor“ începe derutant, respingându-se calitatea de martor elocvent („Doamne, dă-mi puterea să văd toate mârşăviile din juru-mi şi să tac/ aşa cum tac cei mulţi şi umiliţi şi nepăsători“), dar unele imagini au forţa limbajului biblic şi încrâncenarea repetitivă a blestemului: „Doamne, nu am decât acest creier în care toate ard cu vâlvătăi imense/ nu am decât aceste mâini care scrijelesc hârtia/ şi aceşti ochi care văd încontinuu ca nişte ocnaşi care fug pe-o câmpie nesfârşită/ pedepseşte-i, Doamne, dacă văd prea mult/ pedepseşte-i, Doamne, dacă fug prea departe/ întoarce-i înapoi în ocna lor învaţă-i să-şi îndure pedeapsa/ obligă-i să se umilească şi să devină blânzi şi tăcuţi ca cenuşa“. Versurile se poticnesc însă în ce priveşte coerenţa, coeziunea imaginară sau identitatea ascunsă a poemului. Divinitatea căruia i se adresează personajul e un Dumnezeu care ne dăruieşte viaţa „ca un nod pe-o sfoară“, care priveşte impasibil „de-a dreapta şi de-a stânga nodului“ şi care traversează tăcut chiar prin mijlocul acestuia cu un baston de orb.


Poemul începe propriu-zis de-abia cu capitolul opt: „Doamne, de ce m-ai închis în ascensor,/ de ce m-ai lăsat la voia oricărui terchea-berchea/ să mă trambaleze din beci până pe terasă/ trecând prin nenumărate etaje/ duhnind a formol şi-a varză împuţită?“. Glasul lui Dumnezeu se aude ca-n vis ori precum o iluzie, „ţâşnind din lutul umed al beciului“. Răstignit pe pereţii liftului („sunt una cu pereţii ascensorului/ eu cu bubele mele el cu găurile lui făcute de copii cu cuiul“) acest Iov modern, pentru care metroul şi liftul reprezintă „crucea golului“ pe care trebuie s-o poarte omul contemporan, se plânge divinităţii de singurătate şi de nevoia de oameni în jur („Doamne, sunt atât de singur cu bubele mele/ am nevoie de oameni aşa cum sunt ei“) sau perorează contra duşmanilor proprii oferiţi pedepsei divine cu acelaşi limbaj convingător care se inspiră din blesteme. Mizantropia, care se poate citi în multe din poemele lui Abăluţă, nu elimină exprimarea deschiderii faţă de semeni: „sunt voios toată ziua/ oarecum răstignit pe pereţii liftului dar n-are a face/ parcă strâng toţi oamenii la piept/ damful lor de mahorcă sudoare prostie se roteşte mult timp în juru-mi“.  Mai bune decât acest poem cam încropit, sărind de la una la alta, şi cu o viziune suprarealistă, între dramatic-serios şi derizoriu, mi se par alte poeme din ciclul respectiv. Astfel e „Terasa“, poem care figurează un loc predilect, al retragerii şi liniştii sufleteşti, al libertăţii şi apropierii de cer: „sunt om atâta vreme cât rămân aici/ terasa ştie asta şi-mi mângâie degetele/ toate uşile trântite de prin bloc nu reuşesc/ să-i smintească liniştea ei nesfârşită/ adesea norii sunt morminte şi antenele cruci/ cerul întreg e un cimitir împăcat/ eu stau pe terasă şi-l privesc ore întregi zile întregi/ nu e în mine nimic dureros“. Şi, mai ales, poemul „Copilărie ca mierea vărsată“, poem melancolic, tandru şi ironic al rememorărilor  (primele versuri, „cea dintâi masturbare“, pri­ma fată sărutată), al străzilor din cartier, al prietenilor din tinereţe. Nu lipseşte, pentru a întări frisonul nostalgic, evocarea vârstei actuale: „astăzi/ la vârsta a treia/ urc tot mai greu scările/ prietenii mei încap într-un ascensor/ şi-acolo pe tererasă nimeni nu ne ştie/ zilele dintre noi au pelicula ştearsă/ nopţile rămân singur/ ţip că nu sunt un altul/ jos strada se cască şi trage-n adânc câte-un trecător“.


Mai multe poeme în proză (nouăsprezece la număr) compun ciclul „Iov în funicular“, scris în cel mai curat stil suprarealist, cu momente onirice şi clipe de trezie într-un context ireal, cu metafore abrupte şi asociaţii hazardate. Sensul se încropeşte greu la nivelul macro, fragmentul, în schimb, e cel care atrage atenţia. Clamarea tristeţii constituie, de pildă, unul din motivele evidente: „Sunt atât de trist că mă agăţ de scaunele din baruri ca de pasarela unui vapor ce se scufundă ori scriu scrisori cu cerneala simpatică a romului baccardi iar vitrinele îmi împrumută faţa fără faţă a unui ascet tibetan“;  tristeţea aceasta a mea care lasă urme pe pereţi“; „Sunt convins că tristeţea are legătură cu aerul şi bucuria cu vidul, aşa cum broasca ţestoasă îşi ma­cină carapacea frecându-se de spatele soarelui“; „astăzi sunt atât de trist încât văd urmele pe care le lasă păsările prin aer: sunt nişte tuneluri de vreme frumoasă care sclipesc o dată şi dispar“.  Dintr-o adevărată fascinaţie deambulatorie sunt evocate străzile: „străzile deraiate ale lumii“; „străzile care fug către şosele şi către alte oraşe“; „pe străzile drepte timpul nu trece, iar oamenii care-o apucă pe acolo sunt anonimi ca beţele de chibrit“; „trotuare care aleargă pe nisip până la mare“; „Dacă aş putea să adun străzile toate într-un singur loc poate că aş fi mai liniştit. Străzile care dau una într-alta mă neliniştesc…“. Se poate percepe totodată şi o ciudată atracţie spre anonimat şi spre invizibilitate care şi-ar aroga şi statutul de intrus („să fii intrus printre oameni e aproape o imunitate stelară“). Astfel, omul identităţii sumar-oficiale, omul buletinului e lăsat să trăiască în locul eului adevărat („Eu adevăratul, plin de resentimente, stau pitit prin colţuri de odaie şi nu mă vede nimeni niciodată“). La fel, într-o „mizerie de viaţă“, în care e nevoie să aplauzi „bonzaii cămătarilor şi jnepenii miliardarilor“, iniţiativa acţiunilor pe care trebuie să le întreprindă omul de litere e lăsată pe seama obiectelor („Aşa că mă închid în casă şi las odăilor iniţiativa de-a alerga pe străzi…“). Miracolul divin poate fi adunat într-o cutie poştală („litere scrisori bube şi miere, azvârlite în lume din neputinţă silă şi dispe­rare“). 


Cam toate aceste teme şi motive, de disperare şi deprimare, de însingurare şi tristeţe, de sentiment al insignifianţei, banalităţii şi derizoriului („o viaţă derizorie/ ca o cârpă de şters geamuri“) sunt reluate, amplificate, legate mai strâns de biografic şi de perso­nal în poemele dominate de acela intitulat „Viaţa mea“. În acelaşi timp, lecţia lui T. S. Eliot, bine asimilată, poate fi citită în versurile care descriu dimineaţa metropolei moderne, cu oameni alienaţi, depersonalizaţi, făcând gesturi mecanice: „Dimineaţa în metropola aglomerată/ oamenii dau grăbiţi colţul străzilor/ îşi sorb cafeaua în pahare de plastic în picioare în metrou/ coboară mecanic la staţia cuvenită/ şi n-o să afle niciodată ce sunt/ dacă le spui de meduze o să râdă în hohote/ şi-o să alerge până la următorul colţ de stradă/ unde îi va înghiţi impunătoarea clădire de sticlă transpartentă/ care le asigură sărmana zilnica lor fotosinteză“.


În aceste câteva poeme „minimaliste“, ale casei goale, ale străzilor întortocheate şi zilelor cenuşii, ale existenţei resimţite în totul ca o „improvizaţie“, Con­stantin Abăluţă îmbină propriile angoase cu „angoasa lucrurilor înseşi“, după frumoasa formulă a lui Grigurcu: „zile fără prieteni/ vorbesc singur pe furiş/ îmi răspunde scaunul covorul/ obiectele printre care-am trăit/ o bucată din pălăria mamei/ zace deasupra pendulei stricate“. Încercarea demnă de remarcat e de a scoate din propria suferinţă personală ecoul mai amplu al suferinţei umane: „aşadar continui să colind pe stră­zile/ care se întunecă în urmă-mi/ căderea numerelor de pe case îmi însoţeşte paşii/ am cravată la gât mă numesc om“.


Versurile nu rămân totuşi doar la consemnarea angoaselor şi dezastrelor.  Cum scrie Abăluţă, poemele acestei cărţi ar trebui să evidenţieze „funcţia cathartică şi purificatoare a durerii, descendenţa divină a singurătăţii“. Iată-l aşadar pe poet făcând o întoarcere şi ajungând la concluzia că viaţa merită trăită, având temeiuri pentru asta: „o zi senină un deal însorit o femeie frumoasă/ merită să trăieşti şi c-un picior în ghips/ şi cu prieteni morţi/ şi cu ziduri surpate/ cu tramvaie deraiate/ cu gripe aviare preşedinţi politicieni/ dumnezeule să respiri printre toate aceste dezastre/ ca un copil supravieţuitor/ şi să scrii pe trotuarele goale/ cu bastonul unui mort“.

 După cum i se impune, cu asemănătoare claritate, miracolul existenţei ca existenţă: „privesc copacii înalţi din curtea policlinicii/ şi parcă văd arborii întregii lumi necunoscute/ care mă aşteaptă să-i aflu marginile/ să merg să vorbesc să mă bucur că exist în lumina/ caldă din sufragerie/ în casa noastră din bariera vergului“. Volumul lui Constantin Abăluţa e una din cele mai interesante apariţii din poezia anului trecut.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul