Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre criminali şi parastase refulate

        Felix Nicolau

 


Bine spunea cineva: dacă vrei să cunoşti în profunzime motivele invaziei napoleoniene în Rusia, n-o să te apuci să citeşti manualul de istorie, ci Război şi pace de Tolstoi. La fel, dacă vrei să afli biografia spirituală postumă a conducătorilor de revoluţii, musai să parcurgi Marii oameni ai revoluţiilor (Biblioteca de poezie, o producţie uncristian, Bucureşti, 2009) de Octavian Soviany. Ca un adevărat Suetoniu al revoluţionarilor sau ca un Edgar Lee Masters al cezarilor moderni autorul plachetei îşi joacă marionetele, până le stoarce (pseudo)esenţa din ele. Ori (pseudo)untul, dacă vreţi...


Foarte flexibil, poetul poate oferi surprize fără probleme. Îmi place la el capacitatea de a varia modalitatea de expresie. Când auzi anumite producţii poetice, poţi băga mâna în foc că îi aparţin lui Octavian Soviany. Remarcabil nu este asta. Atâţia creatori tineri au abordat câte un stil pe care-l poartă ca pe o togă. Un volum, două volume, trei volume la fel. Cică ei aprofundează. Probabil, nu zic nu, însă cititorii cască de li se dizlocă fălcile. Încă o dovadă că tinereţea este o calitate a spiritului, nu a fizicului. Octavian Soviany nu şi-a propus să-şi adjudece un stil de care să se folosească până la exasperare. El pariază mai degrabă pe stilistică decât pe stil. O polifonie expresivă, un ambitus suficient de larg cât să aibă un capăt de arc în formalismul manierist, iar celălalt în exprimarea lipsită total de sulemeneli artistice.


Pe conţinutul parabolic şi însiropat cu ironie se bazează Marii oameni ai revo­luţiilor. Aparent, mesaj nud. Dincolo de aparenţe, sentinţe anihilatoare, un vot de blam acordat vedetelor istoriei. În argument, intenţiile sunt clar evidenţiate: vanitas vanitatum, ubi sunt, sic transit gloria mundi, plus respingerea poetizărilor de orice fel: „doi cerşetori/ stau la marginea/ drumului./ Unul e praful,/ Celălalt – pulberea.// Căutaţi de pomană:/ n-o să găsiţi/ în poemele astea/ nicio picătură de/ poezie”. Intervine apoi invocaţia şi intrăm în zodia lui pseudo. Tactica lui ca şi cum, specifică postmodernismului: „Cântă,/ zeiţă a răzbunării,/ zeiţă a răzbunării şi/ a istoriei, praful şi pulberea monumentelor...”. Numai că nu de joc demitizator este vorba aici, ci de meditaţie preromantică pe „ruinurile” ultimilor 200 de ani, cu intenţionalitate întoarsă. Trecutul nu mai este mare, idealurile în numele cărora aspiraţiile individuale au fost dezrobite nu mai au nicio valoare. Posteritatea condamnă eroismul fanatic şi criminal.


Destul cu tămâierea eroilor înfăptuitori de utopii. Şi totuşi, poetul nu este interesat de istoria mică. Sau este interesat de ea în măsura în care redeschide procesul istoriei mari, pentru a aduce la dosar probele furnizate de istoria mică a celor mari. Bună­oară, primul dintre Cei doisprezece este călăul sanson, propus aşa, cu minuscule: „Am fost călău, dar mi-ar fi plăcut/ să fiu grădinar sau/ profesor de muzică”. Ingenuu, nu-i aşa? „O politică bună/ e o bună lecţie de chirurgie”, zice cu cinism onest Marat. De dincolo de mormânt, persoana redevine personaj, ba chiar unul burlesc: „Când pumnalul/ m-a izbit între omoplaţi/ tocmai îmi scărpinam/ o zgaibă de pe picior”. Feciorelnicul Saint-Just este pus să defuleze post-mortem în metafore freudiene: „Mi-am scuipat capul/ în coşul călăului/ ca un bărbat care-şi/ varsă sămânţa într-o femeie”.


Simplitatea volumului ascunde pro­bleme piramidale. Fără să plesnească de afectare culturală şi de simbologii mega­arhivate, aici se lansează ideea că agitatorii de mase au fost şi ei luaţi de vremuri. Au făcut istorie „mare”, deşi şi-ar fi dorit să-şi trăiască istoriile mici. Dincolo de ironia demitizatoare, ar trebui să ne gândim că ne creăm singuri călăii atunci când ne luăm prea tare în serios, când murim de grija altora şi nu înţelegem că lumea se schimbă prin felul nostru de a fi cotidian. Marile naraţiuni condamnate de Lyotard pentru mistificare sunt condamnabile şi pentru cruzimea pe care o pot declanşa. Umanul este credibil doar în cazul problematizărilor – acele două suflete care-l chinuiau pe Faustul goethean. Nu ne fericeşte nici pământul, nici cerul. Suntem fiinţe intermediare şi dibuitoare. Cei cu soluţii inflexibile sunt la fel de dăunători şi de unsuroşi ca gândacii de Colorado.

Şi încă un cuvânt de laudă pentru acel modus in rebus stilistic. Chiar deunăzi auzeam un poet universitar condamnând incultura criticii. Se uită, pare-se, că rolul criticului literar nu este de a dezlega şarade culturale, ci de a încerca în dinţi vitalitatea şi noutatea scriiturii, precum şi soliditatea constructului artistic. Chestie de gust şi de arhitectură, nu de hermeneutică.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul