Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mitologizarea poetică a Ancăi

        Gabriela Gheorghişor

După „poemele de dragoste şi furie“ din Poze cu zimţi (2008), Anca Mizumschi revine cu foarte elegantul volum Anca lui Noe (Editura Humanitas, 2009), în care poezia, comentariul critic (interstiţii critice de Iulian Costache) şi imaginea (comentariu grafic de Vasile Mureşan-Murivale), ca în Corespondenţele baudelaireiene, „se-ngână şi-şi răspund“. Rodul unui mic cenaclu, aşadar, botezat ludic-ingenios, prin vocea criticului, drept „Casa de poezii şi delicaterie Anca & Co“.


Anca lui Noe este, în primul rând, o încercare de auto-mitologizare poetică, iar mitul, cum bine se ştie, reprezintă, esenţialmente, o poveste exemplară: „până când o să transform fiecare fragment/ din mine într-o poveste demnă/ de povestit tuturor, o să mai treacă/ ceva timp…“ (Moartea mea anterioară). Înnobilarea „proscrisei“, de o pudoare insuficient mas­cată, nu trece cu vederea semnul de recunoaştere al monogramei: „mi s-a brodat pe fiecare sân/ o monogramă cu anca îmbujorându-se uşor/ la atingere“ (Monogramă). Dedublarea eu-Anca, generată şi de „statutul“ de poetă, înlesneşte transformarea în personaj a celei din urmă, personaj cu marcă înregistrată în imaginarul alterităţii: „am devenit faimoasă pentru singurătatea mea/ am poze cu singurătatea mea/ pe care dau autografe/ sunt cotată la bursă, călătoresc în turneu/ îmbrăcată în anca ca-ntr-o pictură/ sfâşiată la poale/ pe care o agăţ din când în când/ în colţurile ascuţite dintre/ cele două lumi“ (În turneu). Distanţa dintre „persoană“ şi „persona“, dintre spaţiul privat şi cel public, ambele cu potenţial castrator, apare alteori concurată de înstrăi­narea de sine, de o locuire dificultuoasă a propriului trup: „trăiesc în pielea mea ca un travestit/ în pielea altcuiva şi urc scările/ ţinându-mă de mână cu anca mizumschi/ o necunoscută pe care o agăţ în fiecare seară/ în alt bar“ (O necunoscută într-un bar).


Fără să fie explicit metatextuală (oblic, se circumscrie şi o poetică), Anca lui Noe este, în consecuţie, o carte despre condiţia poetului şi despre poezie. Anca Mizumschi se descrie, într-un tablou funebru, drept o entitate suprarealistă, „roasă de cuvinte dinspre interior spre exterior“, cu un craniu-membrană ca „o casă japoneză de hârtie, în care, dacă te mişti, pereţii foşnesc uşor“, îmbrăcată în poeme şi acuzată de sfinţii părinţi, la Vămile Cerului, că face „contrabandă cu poezie“. Replica finală e deconcertantă: „Eu vreau să fiu poetă toată moartea mea!“ (Sfinţii părinţi sunt bărbaţi). În alte poeme citim despre Ameninţări cu poezia, despre „cea mai nouă ofertă de poezie/ la purtător“ (Aurolanca), despre o blagiană Leproasă, despre poezie ca boală contagioasă – „atenţie, poezia se ia!“ – (Trei magi de la răsărit), despre poezia din vene (Auto­portret cu vene deschise), despre dependenţa de poezie, într-o foarte originală translaţie dinspre sfera profilaxiei şi a terapeuticii vicioşilor de toate genurile: „i-am promis mamei că o să mă las de scris/ şi nu o să mă mai întorc vreodată/ la închisoare// i-am promis că am să pun pe coperta/ fiecărui volum ameninţări cu moartea/ ca acelea de pe pachetele de ţigări// i-am promis că am să frecventez toate/ grupurile de suport pentru scriitorii anonimi/ până când nu o să îi mai fie ruşine/ cu fiica ei pe care n-o vrea nimeni de când/ s-a machiat pe faţă cu poezii“ (Grupuri de suport pentru dependenţă). Între fiinţa de carne şi poezie, legătura este una inextricabilă, ca între mamă şi făt (v. metafora gravidităţii cu scrisul din Anca lui Noe), care împreună conţin, in nuce (sau în cuvânt, căci La început a fost Cuvântul), lumea întreagă, precum odinioară arca lui Noe. Dacă nu poate fi scrisă, poezia supravieţuieşte în Samizdatul organic al corpului feminin: „hârtia moare/ şi carnea mea de femeie/ cu cerneala tipografică şiroind pe coapse/ intră în samizdat“. Într-un „psalm pentru Anca“, trupul devine suport pentru scris, obiect din recuzita sacrului: „În loc să scrii tu, mai bine să scrie ceilalţi pe tine, ca-ntr-o biserică cu nisip pe jos având drept hram numele tău“ (Scrisu’ pe jos). În continuitatea auto-prezentării aureolate de nimbul consfinţirii, autoarea scrie despre prietenii poeţi, care „şi-au plătit poezia cu viaţa“, meritând, în locul anonimatului, un Cimitir al eroilor. Imaginaţia sa îi aşază însă pe „covorul roşu sub bliţul camerelor“, îmbrăcaţi elegant pentru ieşirea din scena vieţii (La ruletă).


Biografismul ulcerant“ al poetei şi „incizia sigură cu care sunt tăiate cuvintele“, „adevărul rostit fără anestezie“ (Iulian Costache) se îmbină totuşi cu scenariul fictiv. Dezvăluirea, tăioasă într-adevăr, a adevărului personal, se bazează, de fapt, pe expresivitatea personajului, al cărui aport revelator poate fi mai mare decât cel al eului. Simplitatea şi tranzitivitatea („discursul «alb»“, idem) sunt slujite intens de motorul imaginativ şi de comparaţia plastică: „ca într-o pictură“, „ca pielea jupuită“, „ca atunci când îţi intră tocurile în asfaltul topit“, „ca o eczemă fetală“, „ca în nişte autobuze pline“, „ca un cuţit“, „pe strada mea dimineţile s-au transformat/ într-un şir de cioturi/ înse­riate, în resturi de povestiri necreştinate/ pe care le car peste tot într-un şorţ/ aşa cum infirmiera de noapte/ duce la sfârşitul gărzii toţi avortonii/ la culcare, merg pe stradă foşnind/ din bucăţile mele lipsă/ ca vântul atingându-se de un mormânt surprins/ de frunze în mişcare“ etc.

Autenticitatea poeziei Ancăi Mizumschi se trage, practic, din ceea ce Gheorghe Crăciun numea pactul somatografic, adică gradul de somatizare a temelor, in­diferent care ar fi ele, concrete sau abstracte. Anca lui Noe corespunde sensibilităţii timpului, fără să cadă în visceralitate pură sau în versificaţie facilă. Este unul dintre cele mai bune volume de versuri ale anului 2009.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul