Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nicolae Manolescu, prozator ocazional şi poet “singular”

        Marian Victor Buciu

Secţiunea Violon d’Ingres din volumul Scrisul şi cititul strânge proza declarată a criticului. Destul de puţină. A mărturisit că ar fi scris mult mai mult. Nu doar proză, dar şi poezie. Aici întâlnim un singur text poetic, de aceea spun în glumă că N. Manolescu este şi un poet „singular”. Textele sunt inserate cronologic. Domină în aceste proze scurte şi foarte scurte imaginarul reflexiv al unui realism extins. Cadrul este familiar şi bizar. Personajele trăiesc într-un spaţiu proliferant şi cunosc nu ruptura tipologică, dar ruptura temporală. Autoproductivitatea textuală, cândva la modă, este un tribut plătit contextului literar. Nu este singurul. Prozatorul scrie în replici mai largi decât acelea adresate prezentului. Perspectiva paradoxală, transformată, asupra realităţii, ideii, scrisului, lecturii te determină să crezi că prozele par şi mici aplicaţii sau demonstraţii ale experi­enţei de cititor şi critic.


Necesitatea şi întâmplarea, o temă deopotrivă auto­biografică şi livrescă, chiar critică, rămâne obsesivă în tot scrisul autorului. Nu e departe şi neobişnuită nici apropierea şi chiar identitatea ori ambiguitatea între document şi ficţiune, anecdotă şi idee, existenţă şi inexistenţă, cunoaştere şi necunoaştere, viaţă, scris şi citit. Povestirea ca revelaţie transformatoare a omului, concentrarea expunerii, naturaleţea şi, aici, distincţia limbii personajelor sunt câteva dintre trăsăturile vizibile ale textelor. Între acestea, identific şi câteva bruioane sau numai pro­iecte narative. Operaţia s-ar putea extinde cu secţionarea unor fragmente din opera critică.


Într-un oraş necunoscut, 1975, se derulează, totuşi, într-un spaţiu straniu, paradoxal, un oraş recunoscut de narator fără a-l fi cunoscut vreodată. Aici descopăr ca element autobiografic un nuc uriaş din curtea copilăriei. Aspectul e probabil general în proza autorului. De la realismul intim, autorul se extinde imaginativ şi speculativ. Timpul, apropiat de perspectiva din proza fantastică a lui M. Eliade, şi hotarul nestatornic dintre inexistenţă şi existenţă anunţă unele motive recurente ale acestei proze sumare.


Uşa zidită, 1975, e plasată într-o vilă care aparţinuse marelui scriitor B. şi fusese închiriată de „tata”, după cum notează naratorul. Vila are – fatalitate – 13 camere goale. Dar numărul came­relor creşte până la 16 (încă 3, cifră simbolică, mistică), pentru că o uşă zidită devine reală. Când era locuită, casa îşi sporea camerele. Nelocuită, le scădea. Era o casă neterminată. Într-un P.S. din 1976, autorul trimite la coincidenţa pro­zei sale cu un vis al lui Jung despre propria sa casă. Prozatorul-critic găseşte că proza conţine simbolul textului, „un simbol al scrisului ca invenţie de sine”. 


Motive ca destinul, necesitatea şi întâmplarea apar în Răscrucea, 1975. Titlul se referă la „răscrucea aleilor”. O temă cunoscută a lui L.B. Borges. Tot din text răzbate ideea că sensul nu preexistă, el este construit. Personajele sunt o femeie şi un bătrân. Bătrânul nu se mişcă din spaţiul de la răscrucea aleilor. Naratorul intradiegetic, omniscient, dezvăluie cititorului faptul că „îi trecu prin cap ideea că destinul este o voinţă străină care profită de lacunele voinţei omului spre a-l subjuga definitiv”. Tema ia o înfăţişare cvasi-nietzscheană, orientată spre puterea voinţei sau voinţa de pu­tere. O altă obsesie, mărturisită de Manolescu în câteva rânduri, ca temă personală, este cea a legăturii dintre hazard şi necesitate. Bătrânul refuză ce i se impune, dar împotrivirea sa rămâne zadarnică. Cade somnambulic de pe un zid şi e găsit mort de femeia care, şi ea, va muri peste câteva zile.


Între proze, datorită dispunerii cronologice a textelor diletante, răsare poezia Două feluri de a fi în istorie. Este unica poezie, datată 1978, pe care o publică autorul. În memoriile din Scrisul şi cititul el a mărturisit că a versificat într-un mod precoce şi perseverent. Poezia dată la tipar e scrisă la maturitatea deplină. Ea exprimă o revoltă politică pur scriptică, discursivă. Cu nimic memorabil literar, poezia care face din Manolescu şi un poet – „singular” –  pare a avea o miză biografică.


Ne întoarcem la proză, cu Pianul, 1980. Obiectul titular a fost adus de la Viena în tinereţea bunicii naratorului. El a ajuns un soi de obiect muzeistic. A fost abandonat de copiii bătrânei, cu toţii lipsiţi de simţ muzical. A fost uitat şi-a ajuns în grădină, sub ploi. Apoi a dispărut, la propriu, luat cu un camion, dar, la figurat, ca obiect misterios, pianul abandonat de familie s-a ascuns „în necunoscutul din noi”.


Femeia din vis, 1986, poate fi o ficţiune nonfictivă. Ea este asumată de autor. Dezvoltă o obsesie a lecturii criticului din Roger Caillois, pe care-l întâlneşte la un colocviu în Irlanda. După datele sumare pe care le cunoaşte, criticul român pretinde că o găseşte la Paris pe Femeia din vis – şi din cartea eseistului francez, L’incertitude qui vient des ręves – la un an şi jumătate după moartea lui Caillois. Necesitatea determină hazardul în „miraculoasa întâlnire”. Chipul, uitat chiar de R. Caillois, este recunoscut de cititorul său român. Cititul, mai mult decât scrisul, conţine viaţa.


O întâmplare adevărată, 1986, reia paradoxul despre aparenţele care ascund contrariul. Naratorul, identificat cu autorul, face o călătorie cu trenul şi cunoaşte o femeie antipatică, având însă o poveste proprie interesantă, care-i revelează personalitatea nevăzută. Un prieten din copilărie o întâlneşte, după 30 de ani, pe o stradă din Bucureşti. Ea nu-l recunoaşte, el da, dar nu-i dezvăluie cine era cel întâlnit dintre cei doi fraţi, cunoscuţi de ea cu ani în urmă. Femeia află doar că unul dintre ei era mort. Despre cel viu, ea spune: „Destinul mi l-a scos în cale…”. După ce îşi sfârşeşte povestirea, călătoarea redevine antipatică, comună şi agramată. Ce putem deduce? O idee, o teză, existentă şi în critica autorului: experienţa şi povestirea dau altă faţă vieţii şi omului. Povestitoarea contrastează flagrant cu călătoarea. Călătoarea e alta în rolul povestitoarei.


Ce fel de gânduri se pot lega de un geamantan vechi, 1987, iese tot dintr-o călătorie. Naratorul-autor, care îşi recu­noaşte nerăbdarea, incapacitatea de observator, întâlneşte într-un troleibuz o tânără care cară un geamantan. Grăbită, interpretarea începe să-i lucreze. Îşi imaginează că bucureşteanca (n-o vede provincială) ori fugea de acasă la iubitul ei, ori se-ntorcea dintr-o călătorie. Mintea face reducţii, dar îşi oferă alternative, înainte de a se fixa ori de a opta. Naratorul îşi imaginează discuţia tinerei cu o mătuşă despre măritiş. Fata coboară într-o staţie. Geamantanul, care dăduse de lucru minţii autorului, adică naratorului, rămâne lângă un călător. „Ce dacă n-am spirit de observaţie? Imaginaţia e totul.” Altfel spus, trăim imaginând, mai mult decât observând. Intersectăm mai rar adevărul sau realitatea, decât credem noi. Dar proza se opreşte pe confortul imaginaţiei care răscumpără handicapul observaţiei. În sensul acesta a mers, doar, proza lumii.


În Ruleta, 1986, personajul este un hoţ care, vreme de 20 de ani, profită de casele uitate deschise. Dacă întâlneşte proprietarii, el spune că îl caută pe un anume Constan­tinescu Ilarie. Este numele său. Faptul poate avea şi o anume filozofie: infractorul se caută pe el însuşi. După 20 de ani, ajunge şi la familia care-i poartă, prin capul ei, numele şi prenumele. De acum încolo, el se găseşte cu totul în altul şi tot ce spune despre sine coincide cu cel aparent vizitat. Întreaga lui minciună apare întruchipată în adevăr: nume, loc, profesie, cunoştinţe apropiate. Invenţia ajunge integral realitate. Celui care jucase la ruletă în tinereţe i se dă un plic, i se cere să-l citească şi totul se răstoarnă, e alungat ca un hoţ şi probabil s-a lecuit de metoda sa de a înşela. Mica anecdotă are o idee obsedantă: în momentele ei mari, imaginaţia face realitatea. Hazardul devine necesar.


În Daţi-mi un sfat, 1987, naratorul-autor-cititor (al scrisorilor lui B. Constant către Juliette Récamier) transcrie monologul unei femei. La zece ani de la terminarea liceului, după un bun început în carieră, revede un fost coleg de şcoală, de care se apropie, cu toate că nu i se aseamănă. Îl ştia un golan, dar chiar ea l-a încurajat şi începe să creadă că destinul a condus-o în mod straniu spre el. Merge cu cel reîntâlnit, dar şi cu părinţii lui, la Pucioasa. Ei doi apar ca nişte iubiţi, dar în cameră nu fac decât să citească, înstrăinaţi. Totuşi, el o cere de soţie şi ea primeşte propunerea. Profesoara de fizică şi crescătorul de pui de găină (probabil zootehnician?) continuă legătura. Ea îl prezintă pe el mamei, ei ajung chiar să facă dragoste, dar mintea-i rămâne indecisă să-l accepte de soţ. Hazardul tinde să se impună ca necesar?


În căutarea unui subiect de schiţă, 1987, relatează despre un scriitor de la care o revistă aşteaptă o colaborare. Gândul acestuia se duce spre Cehov, pentru care importantă apare întâmpla­rea şi nu ideea. Trăieşte şi amintirea unei povestiri de I.B. Singer despre cineva care asaltează o văduvă în chip de diavol, ajunge să fie dorit, dar moare de pneumonie. Iată, constată, o foarte frumoasă poveste de dragoste. O po­veste despre dragostea atotstăpânitoare. Comentariul analitic seamănă ca două picături de apă cu analiza critică, eseistică, din Teme. Subiectul găsit de scriitorul din această proză este ura unei femei, înşelată de soţ cu cea mai bună prietenă. Abandonat, subiectul revine şi scriitorul caută un sens infidelităţii. Citim un soi de ciornă sau, cum spuneau structuraliştii, avantext, o proză care se face pe măsură ce este gândită. Procedarea postmodernă, metanarativă, textua­listă era, fireşte, actuală în epocă. Tocmai începuse discuţia despre postmoder­nism.


Mai sunt unele texte de trecut între exerciţiile de tipul violon d’Ingres. În Bătrânul şi cărţile (din poveştile lui Kim), publicat iniţial în iunie-iulie 1970, apoi în Teme 1, CR, 1971, Kim povesteşte că citea pe o bancă în Grădina Botanică, lângă un bătrân care i-a spus cea mai ciudată poveste auzită vreodată. La liceu, tema de pregătit pornea de la un cânt din Iliada. Un coleg ştia ce e scris în text înainte de a citi, întrucât deţinea „o mare putere de divinaţie”. Iată, am zice, secretul literaturii, aflat prin abducţie, după semiotică, de la Peirce la Sebeok. Colegul acela citea fantastic de repede. Când rezuma, schimba detalii, idei, „puterea lui de a citi se transformase într-o putere de a inventa”. Invenţia copleşeşte memoria. Iar „pe marginea textului, mintea lui o lua razna, fiecare rând, fiecare cuvânt, se umflau, se umpleau de sensuri, ajungeau să semene cu o carte întreagă”. A ajuns să citească necitind: „pierdu treptat plăcerea de a citi”, „el avea în minte, din prima clipă, totul”. A ajuns chiar să scrie aproape tot ce nici n-a citit. Orice îl îndepărta de actul cititului, alungat cu neplăcere. După o călătorie, în care nu citeşte, constată că e „vindecat”, ceea ce i se pare că echivalează cu moartea.


Proiecte de proză, abia schiţate, mai apar pe ici, pe colo. Subiecte de nuvelă este un titlu din Teme 3, 1978. Un su­biect pentru proză, la pp. 186-7, descoperim şi în Fragmentarium (1983-1985) din O uşă abia întredeschisă (Teme 6), 1986. Plictiseală şi iubire, din Teme 4, 1983, include, între cele cinci fragmente, şi un „Subiect de povestire S.F.”. N. Manolescu pare că intenţiona să calce pe urmele lui Ov. S. Crohmălniceanu, pe care-l va admira constant ca s.f.-ist. Trei întâmplări cu obiecte, da­tând din 1984, apărută în volumul O uşă abia întredeschisă (Teme 6), este un fel de proză autobiografică, pe o temă obsesivă, care e şi a criticului. „Despre frumuseţea hazardului cotidian mi-ar plăcea să vorbesc la nesfârşit.”

Puţina proză propriu-zisă publicată de criticul Nicolae Manolescu nu se distinge decât printr-un mimetism superior, păstrându-şi identitatea exclusiv în întregul scrisului său.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul