Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un tip oarecare şi cinci fete sensibile

        Constantin Stan

Graniţa cea mai subţire dintre artă şi viaţă pare a se instala într-o sală de teatru. Faptul că ficţiunile se întrupează, iau chipul, hainele unor oameni vii creează firilor sensibile o iluzie aproape nocivă ce îşi rezolvă adesea frustrările în mod direct, reacţionând uneori ca la o întâmplare a vieţii lor. Partea feminină a sălii în care am văzut piesa despre care vă voi spune în cele ce urmează a plecat de acolo cu un zâmbet triumfător pe buze: aşa e, aşa se petrece mereu!


Guy are 33 de ani şi s-a decis să se însoare. Nu o poate face până când nu îşi pune în ordine viaţa amoroasă, bogată şi agitată, de dinaintea mariajului. Întocmeşte o listă cu femeile care i-au trecut prin viaţă şi faţă de care crede că a greşit cu ceva şi ajunge, în cele din urmă, la un număr rezonabil, cinci, pe care le va căuta şi cu care va sta de vorbă, spre a se asigura că lucrurile sunt clare între ei. De fapt, Guy vrea să aibă conştiinţa împăcată, ex­plicându-se şi cerând clemenţă. El vrea să pornească în noua sa viaţă senin şi fără obligaţii morale şi, deci, fără resentimente din partea fostelor iubite. Sam este iubita din colegiu. Doi ani de iubire, doi ani de jurăminte şi promi­siuni sfârşiţi abrupt: balul de absolvire îl află pe Guy alături de altcineva. În momentul reîntâlnirii lor - după 15 ani -, Sam e măritată cu un banal manager de magazin (aşa crede Guy), are un copil, dar lovitura primită atunci, în adolescenţă, doare încă, şi doare al naibii de tare. Tyler a fost iubirea de gen sportiv: fata veselă, dezinhibată, cu umor, gata şi la reîntâlnirea lor să mai facă o partidă de amor, dar care nici ea nu poate uita cearceafurile de numere de telefon la care suna Guy şi pe care ea le vedea pe factura ei. Cu Lindsay, profesoară universitară, ceva mai coaptă decât Guy, relaţia a căpătat turnura unui scandal amoros, pentru că ea s-a petrecut la universitatea unde amândoi predau şi la care mai preda şi soţul femeii. Guy a dispărut, Lindsay a rămas să suporte blamul, bârfa, dispreţul celor din jur şi bunătatea soţului. Bobby îi reproşează că el se simţea atras de sora ei geamănă, Billy, deşi „înţelegi, eram identice”, şi nu poate fi deloc convinsă că ea a fost iubirea vieţii lui, că pe ea o iubeşte şi-acum şi o poate mărturisi chiar dacă e în pra­gul căsătoriei. Reggie a aşteptat 15 ani să se mărite cu el. Avea 12 ani, 11, precizează ea, pentru că s-a întâmplat înainte de miezul nopţii, când, la aniversarea ei, el a sărutat-o şi i-a pus mâna pe fund. Atunci, în noaptea aceea, ea nu a mai fost niciodată fetiţă asemenea colegelor ei de şcoală.


Piesa lui Neil LaBute - alte două, „Bash” şi „The shape of things” - se joacă la Teatrul Act de mai multă vreme, este antrenantă, are replică bună, umor şi fulguraţii de dramă. Nu îşi propune abordări abisale (deşi parcă povestea lui Reggie merita să fie un subiect în sine). Mesajul este unul clar şi comun: femeile percep diferit şi mai grav relaţiile decât bărbaţii, fiind marcate profund, până la imposibilitatea de a uita şi de a-şi reprima du­rerea, de ceea ce bărbaţilor li se par a fi simple întâmplări ale vieţii. Femeile pornesc într-o relaţie cu gândul că va fi eternă şi frumoasă. A fi părăsite, a nu mai fi iubite - fără niciun motiv palpabil - înseamnă un dezastru existenţial, nu numai amoros, producând răni adânci şi resentimente pe măsură. Guy (care înseamnă ca substantiv comun un tip, adică un bărbat ca orice bărbat) nu pricepe unde a greşit şi nici dacă a greşit: la 18 ani nu era pregătit pentru a-şi duce o viaţă ca bărbat însurat, alături de Sam, Tyler nu a dat niciodată semn că vrea altceva decât o relaţie jovială, sportivă, bazată în special pe nebuniile din pat, Lindasay nu era chiar o copilă să nu ştie la ce se expune având o relaţie extraconjugală cu un coleg de catedră, Bobby poate cultiva competiţia cu sora ei geamănă doar în mintea ei, Reggie a perceput un sărut incert ca pe unul amoros, sexual şi ca pe un angajament pe viaţă. Neil LaBute ştie ca nu poţi avea succes fără a face pe plac publicului feminin, aşa că piesa lui este o punere la zid a bărbatului superficial, fricos ori laş, care crede că viaţa este un şir de întâmplări, relaţii, aventuri care nu lasă urme sau, oricum, nu lasă făgaşuri prea adânci. Personal, era gata-gata să mă îndu­ioşez de soarta femeilor, nişte îngeraşi cu aripioare venite dintr-o şi trăind în­tr-o lume a purităţii, a sentimentelor eterne, totdeauna părăsite şi niciodată părăsind, trădând, minţind, înşelând! Sau, atunci când fac toate astea, sunt animate de abisuri existenţiale, de adâncimi pe care simpluţii de bărbaţi nu le vor înţelege niciodată.

Spectacolul teatrului „George Ciprian” din Buzău (văzut la „Nottara”) este curat, neplictisitor (ceea ce, în sine, e o performanţă în zilele noastre), bine lucrat regizoral. Distribuţia are cap de afiş pe Catrinel Dumitrescu (rolul Lindsay venindu-i perfect şi fă­cându-l perfect) şi pe Vlad Zamfirescu (bun, dar oarecum neconectat la rol). Celelalte patru fete sunt tinere actriţe aflate pe niveluri diferite ale profesiei. Diana Cavallioti (cunoscută şi din filmele „Amintiri din epoca de aur”, „Restul e tăcere” şi „Cloroform”) reuşeşte să transmită emoţia şi să-i dea personajului o adâncime pe măsura singurei drame adevărate şi profunde trăite de cele cinci fete, iar  Cristina Florea este naturală şi bine aşezată în rolul de zvăpăiată, nonşalantă, superficială, care îşi maschează adevăratele trăiri. Irina Velcescu (Sam) pare a fi copleşită de diferenţa dintre vârsta sa şi vârsta personajului pe care îl interpretează (o femeie de 33 de ani, resemnată şi înfundată în grijile, dar şi în bucuriile mici ale căsniciei), în timp ce Andreea Vasile nu a găsit (ori poate regizorul nu i-a găsit) tonul, expresivitatea care să ne dumirească de ce ea a fost singura şi adevărata iubire a lui Guy.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul