Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cu Troţki în intimitate

        Constantin Mateescu

- fragment -


 


Povestirile din volumul Ramona Vals. Povestiri din Epoca de Fier sunt o incizie adâncă în realitatea de după instaurarea comunismului la noi. Autorul istoriseşte cu amărăciune şi umor întâmplări ce par, după trecerea atâtor ani, neverosimile. Ele se constituie într-o veritabilă monografie a unor vremuri în care adevărul e falsificat, teroarea bântuie prin casele sărace ale oraşelor, iar spaima pune stăpânire peste oameni şi destine.


O carte halucinantă, scrisă cu o remarcabilă acurateţe a stilului.


 


*


“Constantin Mateescu e un evocator de lumi şi un creator de personaje creionate pe fundalul mediului lor social. Se situează, adică, în cea mai bună tradiţie a prozei noastre clasice şi nu i-a trecut, cred, prin minte ca vreodată să îmbrace o haină nouă. Este una din sursele farmecului retro al prozei lui şi pricina locului înalt pe care l-ar putea ocupa într-o istorie onestă a literaturii române, o literatură mai grăbită să se înnoiască decât să-şi facă temele”.


                                                                                           Eugen Negrici


 


 


S-a născut la 31 ianuarie 1929 la Râmnicu Vâlcea.


A publicat peste 40 de volume de povestiri, romane, jurnale, memorialistică, eseu, teatru şi critică literară.


 


Ca de obicei, Romeo a sosit cu o pungă cu bomboane mentolate. Se vedea că nu e într-o dispoziţie de zile mari. Se bărbierise proaspăt, ca de fiecare dată, şi se parfumase cu apă de colonie Mon Jardin. Tocmai se despărţise cu câteva minute înainte de Denisa cu care îşi petrecea după-amiezele de vineri în Popa Soare, când maică-sa se întâlnea la bridge cu „anturajul”. Mi-a spus că fata rămăsese însărcinată, că a plâns, e tragedie mare, cum dracu iese din încurcătură, eu ce părere am? Realmente n-aveam absolut nici o părere, mintea mi-era numai la Troţki, pusesem pachetul subsuoară şi aşteptam momentul prielnic să mă debarasez de el. Am tras cu coada ochiului la cele două caraule care înţepeniseră în colţul străzii, fumau, intrasem în vizorul lor. Exclusă posibilitatea de a-i restitui amicului volumul înainte de a intra în incinta Ateneului.


Când am pătruns în sanctuarul muzicii, rămăseseră doar cinci minute până la începerea concertului. Romeo continua să-şi execute partitura melo. De ce, adică, să i se întâmple tocmai lui buclucul, cunoştea atâţia prieteni cu gagici, nici unul nu se plânsese de fertilitatea acestora, trăiau cu ele într-o perpetuă veselie. Nu-i aşa că e nedrept?, clama din când în când strângându-mă de braţ. Era decalibrat. Nu-l mai văzusem până atunci în halul acesta. Lamentele sunau destul de straniu în decorul înzorzonat al Ateneului, vreau să spun că nu se acordau cu fastul poleit în marmură ce ne împresura şi mai ales cu zumzetul, aş zice muzical, care premerge marilor spectacole. Între timp, pândeam cu chibzuinţă momentul când să-i pasez volumul. Nu era atât de simplu. Foaierul gemea de lume, în fiecare individ, fie el şi meloman, zăcea un potenţial securist. În plus, amicul era într-o stare de spirit lamentabilă, cu greu puteam să-l abordez, cu atât mai mult cu cât vorbea incontinent.


În fine, s-a dat semnalul de intrare în sală. Romeo îmi povestea că tatăl fetei e ambasador în Cuba, luptase în Spania în brigăzile internaţionale, pe urmă în maquis, „e pistolar, pricepi?, la întoarcerea în ţară mă va împuşca cu mâna lui”. Îl urmăream cu luare-aminte. Părea să fie sincer, tot ce e posibil, deşi îmi rezervam o bună marjă de suspi­ciune. Povestea cu copilul avea un iz de cacialma. Mi se întinsese o capcană ingenioasă. Lumea se îndrepta spre sala de concert, era momentul să atac. Am profitat de agitaţia din jurul nostru, i-am arătat pachetul în care-mi ambalasem angoasele din ultimele săptămâni, i-am mulţumit că mi-a împrumutat Istoria, am îndrugat o scurtă apreciere ambiguă despre carte şi i-am împins-o în braţe. Simţeam aceeaşi uşurare pe care o aveam când părăseam o sală de examen, trecusem pragul, eram în fine liber. S-a petrecut atunci un fapt uluitor, ce nu intrase în calculele mele: Romeo s-a uitat la mine drept – pe faţă i se citea nedumerirea – şi mi-a întors pachetul cu o mişcare elegantă a braţului. Tocmai ne înghesuiam pe treptele de lemn din faţa lojilor, orchestra îşi acorda cu râvnă instrumentele. Trăiam acele clipe înfrigurate de dinaintea marilor spectacole. Probabil că nu-l înţelesesem bine, a susurat patetic, el nu-mi împrumutase Istoria, ci mi-o dăruise, de altfel nu obişnuieşte să împrumute cărţi, a împrumuta e un obicei burghez, de bas étage.


Sala era aproape plină. Cucoanele îşi aranjau ţinuta şi consultau programul tipărit, îşi pregăteau binoclul, se fâţâiau pe scaune. Amicul mi-a propus să alegem un loc în fundul sălii între o babă cu părul de un alb strident şi o arătare rotofeie cu ochelari de soare ce studia miop o partitură pe a cărei copertă scria în gotice Johannes Brahms. Se pare că uitase de fătuca diplomatului pe care o lăsase grea şi se pierduse, cu fervoarea lui obişnuită, în fascinanta lume a muzicii. Rămăsesem cu istoria revoluţiei bolşevice în braţe, o strângeam la piept ca pe un nou-născut, abandonasem preceptele prudenţei pe care mi le impu­sesem cu stricteţe, în clipa aceea aş fi fost în stare să desfoliez pachetul şi să-l expun ostentativ mulţimii, priviţi, acesta e banditul Troţki, linşaţi-l, lapidaţi-l, pedepsiţi-l aşa cum se cuvine. Vreo patru fotografi se pregăteau să nemurească apariţia dirijorului în scenă. „Sunt curios să văd, a spus Romeo, cum înţelege maestrul să interpreteze andantele din Simfonia a II-a.”


 


Ceva trebuie să fi explodat în sistemul meu de echilibru, nu-mi mai găseam măsura. Convie­ţuirea prelungită cu Istoria lui Troţki devenise o povară. Obişnuiam să-i schimb în fiecare seară ascunzătoarea mai mult ca să mă aflu în treabă – o percheziţie, oricât de sumară, ar fi descoperit-o cât ai zice peşte. Noaptea puneam foraibărul la uşă, o desfăceam din amba­laj şi o răsfoiam cu o febrilitate mai degrabă maladivă. Într-un fel mă fascina. Dacă auzeam paşi pe coridor, stingeam lumina, o strecuram agil sub pernă şi aşteptam până când doamna Eglantina se retrăgea în alcovul ei de la etaj. Se întâmpla adesea să n-aibă somn şi în momentele de veghe rătăcea prin casă într-o cămaşă lungă până la pământ şi fredona romanţe sau tangouri de pe vremuri. După plecarea ei, mai zăboveam un timp înţepenit în pat, cu mâinile de-a lungul trupului, golit de gânduri. S-ar fi putut să se întoarcă. Nu-i doresc nimănui să treacă prin astfel de momente extenuante.


S-a întâmplat ca într-una din acele zile să se năzare pe tabla din amfiteatrul 6, înaintea cursului de Bazele marxismului, lozinca incendiară (şi absurdă) „ˇChe viva Trotzky!”, scrisă cu litere ruseşti. Băieţii s-au grăbit să o şteargă cu o cârpă udă, dar fapta rămăsese faptă. După o oră au aterizat în facultate trei tipi bruneţi, tunşi scurt, cu ochelari de soare fumurii. Decanul a dispus să se suspende cursurile, iar studenţii să fie sechestraţi în sălile de seminarii. Trei zile am fost interogaţi la sânge, unul câte unul, am fost ameninţaţi şi bruftuiţi, în fiecare dintre noi se ascundea, potenţial, duşmanul. După anchetă, s-a aşternut deodată liniştea, iar lucrurile au intrat în matca lor obişnuită. Numele lui Troţki flutura acum pe toate buzele, a fost crucificat, decapitat şi ars pe rug, s-au născocit scenarii monstruoase, cum că ar fi fost vampir, violator sau căpcăun. Nu trebuie să mai spun prin ce momente anevoioase am trecut. Mă obseda ideea că sunt complice cu vampirul, că ascund în casă pe inamicul public al momentului, că uneltesc cu bună ştiinţă împotriva puterii populare, eram în culpă.


Când m-am întors acasă, într-o seară, doamna Eglantina picotea în fotoliul ei din hol cu o pisică birmaneză în braţe. A ridicat bărbia şi m-a fixat cu o privire aprigă. Mi-a spus că m-a căutat din nou Potârcă. Voia să intre în cameră la mine. A insistat, duhnea a ţuică. A cutezat s-o facă „murătură” şi „codoaşă”. „Dacă-l mai prind pe aici, a încheiat patetic, îţi faci bagajele şi pleci.” În noaptea aceea l-am visat pe Troţki. Luam cina împreună la un restaurant de lux din Acapulco. Ploua uşor. Reclame luminoase, plaja goală. Mi se plângea că îl doare o măsea. „Hai să-ţi arăt!” S-a aplecat spre mine, rânjind, şi şi-a expus dentiţia. De-o parte şi de alta îi răsăriseră doi colţi enormi, de fildeş. Înghe­ţasem. M-am tras cu toată forţa înapoi. „Fii calm, mi-a spus. Sunt de carton. O fantezie a mea. Îi folosesc doar la ocazii.” S-a auzit un ţipăt desperados, m-am trezit. Dor­misem cu Istoria ipochimenului în braţe.


 


Mergeam hai-hui pe stradă, făceam proiecte abracadabrante – să fug din ţară, să emigrez în Australia. Prin dreptul restaurantului Brigadierul m-am întâlnit deodată cu Svetlana. Am pălit. Nebuna s-a repezit la mine şi m-a pupat vârtos pe amândoi obrajii. Se comporta de parcă   m-aş fi întors dintr-o călătorie lungă. Exulta. M-a admonestat că am lipsit de la aniversarea zilei ei de naştere, se pregătise special – plăcinte, tarte, vinuri de Moldova –, ce trist să aştepţi pe cineva cu nerăbdare, să aştepţi o oră, două, ca până la sfârşit să te sărbătoreşti de una singură în monotonia unei camere închiriate.


Svetlana părea decisă să-mi pape toată după-masa. M-a dirijat pe nişte străduţe dosnice din preajma catedralei Sf. Iosif, am coborât pe Popa Tatu, apoi pe Schitu Măgureanu. Mă lăsam condus în lesă ca un pudel. Mă complăceam. Între timp îmi turuia despre necazurile ei la facultate: că secretarul organizaţiei de partid, un babalâc de patruzeci de ani, îi oferise un bilet de două săptămâni în staţiunea Tuşnad cu pretenţia „să fie puţintel drăguţă”, că cel mai bun student al anului fusese exmatriculat din cauză că bunică-sa avea cazan de ţuică, iar Gigi, colegul de la care lua notiţele de curs, se află în anchetă pentru dosirea a patru cocoşei de aur, îl reclamase chiar vecinul său de pat de la cămin. „Pe unde mergi, te împiedici de securişti şi delatori”, a încheiat Svetlana pe un ton decis-convingător. În astfel de situaţii e preferabil să te faci că nici nu ai auzit. De altminteri, gândul îmi zbura la cămăruţa din strada Doctor Romniceanu, unde se odihnea printre cearceafuri drăguţul Troţki, amicul, confidentul meu de taină.


La intersecţia Schitului cu bulevardul 6 Martie fata a hotărât s-o luăm la dreapta, spre Sf. Elefterie. Din timp în timp se cantona în faţa vreunui galantar cu pălării de damă sau pardesiuri sau poşete, făcea aprecieri riscante, îmi cerea părerea, adică dacă s-ar potrivi taiorul din vitrină cu o pereche de pantofi maro din piele fină. În general n-aveam nici o părere. Realmente sunt imun la modă. Era într-o continuă efervescenţă, avea idei trăsnite: ce-ar zice asistenta de Socialism ştiinţific dacă ar apărea la seminar cu rochia aceea lungă, de tafta – ar da-o afară din sală, ar turna-o la organizaţia de partid? Se ambalase. Simţeam că joacă după un scenariu comandat. Ajunşi în faţa unui magazin de stofe, m-a tras de mână înăuntru, să-mi smulgă braţul, nu altceva, şi mi-a şoptit conspirativ că suntem urmăriţi, să aşteptăm. Ce aş fi putut să fac decât să aştept? S-a târguit vreo câteva minute cu vânzătoarea pentru o stofă de taior, a pus-o să-i arate mai multe eşantioane din import, a scos-o din sărite, se ridicase pe tejghea o stivă înaltă de modele, până la urmă s-a declarat nemulţumită. „Cred că e momentul să plecăm, mi-a spus, să nu te uiţi în urmă, suntem supravegheaţi de un tip înalt, în salopetă mov, se ţine după noi de la liceul Lazăr.”


Rămăsesem, după cum se vede, la cheremul ei. Am ocolit statuia lui Kogălniceanu, am luat-o pe o străduţă prost pavată, apoi pe lângă un scuar şi o creşă pe frontispiciul căreia scria „Trăiască Marea Uniune Sovietică”, mă cuprinsese o spaimă idioată. Povestea cu urmărirea s-ar fi putut să fie un truc, o stratagemă, dar dacă, totuşi, e adevărată? Oricum, se circumscria în perimetrul verosimilului, ba chiar al probabilităţii. Puştoaica dovedea o inventivitate infracţională remarcabilă. M-a împins pe nişte străzi întortocheate cu case mici, în stilul sfârşitului de secol, m-a pus să sar un gard, am traversat o curte, o grădină, călcând peste răzoare, am deranjat un cârd de orătănii, ne-am cocoţat pe un coteţ de păsări, pe urmă pe acoperişul unui garaj dezafectat şi am poposit pe o stradă lăturalnică, de fapt o fundătură, ne-am oprit. Eram ud leoarcă. „Te-ai descurcat destul de bine”, a apreciat Svetlana. M-a întrebat dacă mi-e frică, ce era să-i spun, i-am spus că nu.


Situaţia neliniştitoare în care mă trezisem mi se părea de un enorm ridicol. Mă simţeam mărunt, stupid. Lipsit de iniţiativă, o păpuşă. Devenisem într-un fel anexa ei. Ne-am aşezat pe o bordură de trotuar. Fata şi-a potrivit fustiţa peste genunchi cu oarece cochetărie, m-a luat de braţ. Se îmbujorase, gâfâia uşor. Mi-a povestit că e urmărită de la o vreme de Serviciile Secrete, habar n-are ce-ar putea avea cu ea, probabil în legătură cu bunicu-său. A ridicat din umeri, a pufnit în râs. Pe doi sau trei i-ar recunoaşte şi de la o poştă. Îi place să se joace cu ei de-a v-aţi ascunselea, sunt nişte tăntălăi, nişte nerozi. Adesea i se face milă să-i vadă cum se dau de mama focului să nu o piardă din vedere. Escaladează ziduri şi zăplazuri, a căpătat o oarecare abilitate în materie, se ascunde prin ganguri sau pe scara de serviciu a blocurilor, pătrunde în apartamente, îşi cere scuze – o distracţie. „Odată şi odată tot or să mă înhaţe”, a conchis cu amărăciune. Mi-a întins pachetul cu ţigări. Pe stradă nici ţipenie de om. Aşa cum stam ca nişte vagabonzi pe mar­gi­nea trotuarului făceam un cuplu de tot hazul.


 


În pofida distracţiei pasagere în care ne complăceam iresponsabil, sosise momentul să ne cărăbănim. Din spatele unei perdele ne spiona o bătrânică cu părul pus pe bigudiuri. Drăguţă, bunicuţa. Spectacolul trebuie să i se fi părut o desfătare. Svetlana a aruncat ţigara, s-a ridicat. Am mers o vreme fără ţintă. Habar n-aveam pe unde ne aflăm. Efuziunea fetei se diluase pe neaşteptate, o observam discret cu coada ochiului. Căzuse într-o umoare bizar-meditativă. Mi-a declarat că e decisă să fugă în Occident, să fugă cât mai repede, cu orice risc. N-avea alternativă. Socialismul nu se potriveşte cu modelul ei de existenţă. Se simţea metecă, hăituită. A studiat mai multe variante de evaziune. Prima, cea mai plauzibilă, ar fi să treacă Dunărea înot în Iugoslavia. A însemnat pe o hartă locul cel mai potrivit ca să înşele vigilenţa poterelor: pe undeva, în amonte de Porţile de Fier. Mai sunt de pus la punct doar câteva detalii. „Ştii să înoţi?”, m-a întrebat deodată. I-am spus că nu. Am înţeles imediat că o dezamăgisem, dar asta era realitatea, nu ştiam să înot. A doua variantă, mai riscantă – să evadeze cu o navă comercială din Constanţa sau Mangalia. Nimic mai simplu, nu? Dar pentru asta îi trebuia o sumă importantă ca să mituiască mateloţii.


O vreme a tăcut. Părea să investigheze noi modalităţi de a trece graniţa. Pe mine, mărturisirea ei mă zăpăcise. Ceva îmi spunea că fata construise planul de dezerţiune ca să mă facă să mă asociez în aventură şi apoi să mă denunţe. Era abilă, plină de idei. Nici o făptură cu mintea sănătoasă nu se hazardează să-i destăinuie cuiva, oricui, fie chiar părinţilor, că vrea să fugă în lumea prostituată a capitalismului. E ca şi cum ţi-ai pune singur ştreangul. Când am ajuns la intersecţia Căii Plevnei cu Ştirbei-Vodă începuse să se întunece. Fătuca rămăsese îngândurată. Păşea uşor, plutea. Din depărtare sosea rumoarea clopotelor de vecernie. „Bambino, mi-a şoptit, ce-ar fi să vii cu mine? Mi-ar fi mult mai comod decât să plec aiurea, singură. Am împărţi primejdia împreună.” Se oprise, mă ţinea de mână de parcă s-ar fi temut să nu o părăsesc. Discuţia alunecase într-o direcţie perdantă. Am tăcut. Călcam pe un teren minat, stăteam la pândă.


Am mers o bună vreme de-a lungul unei linii de tramvai până am zărit în depărtare Cişmigiul. Era firesc să-i dau o explicaţie, oricare, să-mi justific atitudinea, refuzul de a mă solidariza cu planul ei, dar nu-mi venea nimic în minte. Am preferat să tac, nu era soluţia cea mai bună, admit, dar asta era situaţia. Intrasem într-un nefericit impas. Svetlana fredona o melodie dintr-un film colhoznic. Se distra pe socoteala mea. Problema e că fata îmi plăcea şi în acelaşi timp mă antrena într-o lume a riscului, incertitudinii. Îmi stătea pe buze s-o întreb despre Romeo, despre legătura dintre ei. Să fi fost informatori zeloşi sau securişti pe state, amanţi sau simple cunoştinţe întâmplătoare?


I-am spus că o duc până acasă. De altminteri nu stătea departe. Mi-a povestit cum îşi petrece ea duminicile, uneori şi sâmbetele după-amiază, mergând „la sală”, unde ia lecţii de dans clasic cu un grup de tinere sub îndrumarea unei maestre de balet, apoi că avusese un frate cu şase ani mai vârstnic, student la Drept, care luptase în munţii Coziei, fusese împuşcat de poterele comuniste şi lepădat în faţa bisericii din sat ca să-l mănânce câinii. „E bine?”, a aruncat cu oarecare ostentaţie. Nu spuneam nici cârc. Pe urmă i-am spus că-mi pare rău. Cred că pălisem. Tocmai ajunsesem în faţa casei, ne-am oprit. Era întuneric beznă, nici o lumină, nici un bec aprins pe stradă. Svetlana îmi căuta privirea, arăta ca o elevă de liceu, abia îi distingeam paloarea feţei. Atunci am întrebat-o. Am întrebat-o pur şi simplu dacă-l cunoaşte pe Romeo. Mă aşteptam să nege, în genul făptaşilor care resping orice acuză chiar dacă există probe evidente de vinovăţie. Fata şi-a trecut cu graţie mâna prin părul moale, mi-a zâmbit. În clipa aceea mi s-a părut teribil de frumoasă. Chiar era. Mi-a spus că e verişoară cu Romeo, că tată lui şi mama ei sunt fraţi. Se văd destul de des. O duce ba la teatru, ba la operă sau la petrecerile duminicale ale mediciniştilor, dansează, mai degrabă ţopăie, ascultă muzică în apartamentul lui din Popa Soare, iar tante Lise le cântă seara Studii de Chopin, când e în dispoziţie bună, bineînţeles. „Mai vrei să ştii ceva?” Trebuie să consimt că mă simţeam al naibii de nătâng şi ticălos, pierdusem o partidă pe care o consideram clasată.


Ne-am despărţit. Svetlana s-a ridicat pe vârfuri şi  m-a sărutat sfios, era modalitatea ei de a-şi manifesta afec­ţiunea. I-am adulmecat parfumul inefabil de adolescentă maturizată prea devreme. Intrase în curte, închisese poarta, când am auzit-o strigând ca o nebună „Bambino, trimite-i salutări din partea mea lui Troţki!”.


 


Ajunsesem în piaţa Sf. Elefterie. Am cercetat atent terenul, pustietate. Începuse să bureze. Ploaia, într-un fel, mă avantaja, pe ploaie lumea stă acasă, chiar şi miliţienii cei mai zeloşi se adăpostesc pe sub acope­rişuri, streşini sau în ganguri. Ascunsesem pachetul în căptuşeala unui fâş jegos, nu înainte de a şterge amprentele cu o cârpă. Mă străduiam să făptuiesc o crimă absolut perfectă. Aveam mai multe variante de a mă descotorosi de Troţki: o ghenă de gunoi, un parc sau un maidan de la pe­riferiile oraşului, dar toate implicau un oarecare risc. În plus, mi se părea nedemn de Troţki, care fusese cineva la urma urmei, doar condusese la victorie Armata Roşie împotriva răzvrătirii Albilor şi vieţuise atâta timp cu mine într-o intimitate clandestină, mi se părea nedemn de el să-şi curme existenţa (întru­chipată acum într-o ediţie de lux pariziană) înghesuit între deşeuri, zaţuri şi molozuri. Am ales până la urmă oferta generoasă a Dâmboviţei. Bătrâna gârlă primise în albia ei de-a lungul timpului nenumărate cadavre sfârtecate sau tranşate, fetuşi sau sugari, amante părăsite, demenţi alcoolici – un veritabil cimitir acvatic şi în acelaşi timp un cuviincios azil pentru odihnă. Operaţia trebuia executată discret şi repede. La drept vorbind, regretam că mă despart de carte. Cărţile, în accepţia mea, beneficiază de un fel de imunitate intelectuală, au o sfinţenie a lor, sunt intangibile. Eram silit de împrejurări să-mi calc principiile, prezenţa Istoriei la mine în cameră mă arunca în vecinătatea ne­buniei.


Ploaia începuse să se înteţească. Din când în când trecea câte o maşină venind dinspre Universitate şi îndreptându-se spre Cotroceni. Farurile sfârtecau pentru o clipă întunericul, lăsau pe caldarâm fâşii murdare de lumină şi se stingeau în negura compactă a nopţii. Plănuisem de-acasă să comit isprava în partea dinspre Grozăveşti a balustradei, în speranţa că şuvoiul apei va împinge cartea sub cupola de beton a podului. Mă invadase teama. Frisonam. Am înaintat pe pod cu sufletul la gură, mi-am pus mănuşile de piele, m-am mai asigurat o dată că nu e nimeni prin apropiere, ploua turbat, m-am aplecat peste grilajul din fier forjat care data, îmi închipui, din timpul Brătienilor şi am aruncat pachetul în apa tulbure a râului. Din prudenţă, legasem de pachet o piatră suficient de mare ca să-mi asigure eficienţa legii gravitaţiei. S-a auzit un clipocit uşor, în câteva momente istoria revoluţiei bolşevice a dispărut în bezna inexorabilă a valurilor, a uitării.


 


M-am întors acasă pe străzi întunecate şi pustii. Trecuse mult de miezul nopţii. Simţeam o mare uşurare, mă mântuisem de năluca spaimei. Peste o săptămână urma să înceapă sesiunea de examene, puteam să învăţ acum în linişte. Îmi rămăsese un singur obstacol de trecut: să traversez cu chibzuinţă holul-purgatoriu al doamnei Eglantina. Nu era uşor. Cotoroanţa avea un somn iepuresc şi deseori, la ora asta, se trezea şi cobora de la etaj şi controla încuietorile la uşi şi geamurile şi obloanele, avea obsesia că va fi prădată.


Am zăbovit în faţa uşii de la vestibul. Când am deschis-o, am auzit un scârţâit prelung. În hol era întune­ric, nu se vedea nimic, trebuia să merg cu multă grijă, cunoşteam suficient de bine topografia locului. Nefericirea face că uitasem pe măsuţă lanterna Tipco, anume cum­părată în ajun, speram să mă descurc şi fără ea. După trei paşi am auzit un zgomot, m-am oprit, nu parcursesem decât o mică parte a holului. Mi-am concentrat atenţia pe etaj. Babeta se trezise şi mergea pâş-pâş, pesemne se îndrep­ta spre baie. Am blestemat toate bătrânele din lume, de la Aliona Ivanovna, întristătoarea muză a lui Fiodor, până la nebuna doamnă din Chaillot. În fine, am pornit orbecăind şi, după încă trei sau patru paşi, am răsturnat o etajeră împreună cu statueta din bronz masiv care reprezenta o nimfă. Încremenisem. Se lăsase o linişte de moarte. No­roc că doamna Eglantina tocmai trăsese în clipa aceea apa la closet şi totuşi ceva-ceva tot trebuie să fi desluşit fiindcă am auzit-o strigând cu voce spartă „E cineva acolo?”. Am aşteptat, îmi îngheţaseră picioarele. Am profitat de timpul cât trebuie să se fi spălat pe mâini, am ocolit fotoliul imperial de unde observa întreaga casă, pe urmă o comodă cu bibelouri şi servicii de ceai şi de lichior şi am ajuns la uşa din partea cealaltă a holului. Am respirat cu sete. Trecusem hopul. În câteva momente eram în cameră la mine.


M-am aşezat pe pat complet epuizat. Aveam senzaţia că sunt trezit dintr-o îndelungă stare de hipnoză. Am evitat să aprind lumina de teamă să nu mă viziteze cotoroanţa. În seara asta ar urma să merg la Ateneu la un concert cu Carlo Zecchi, e zi de muzică. Romeo mă va aştepta pe Franklin, în faţa birtului, vom comenta programul (Concertul nr. 1 pentru pian şi Simfonia a treia de Ceaikovski), vom sta pe câte o strapontină în fundul sălii, vom admira toaletele cucoanelor din loji şi, evident, ţinuta nobilă a lui Zecchi, tuşeul, exuberanţa sa latină, iar după – vom bea un ţap cu guler la Boema şi mă va conduce până la Academia Militară. Ne apropiasem foarte mult unul de altul, construi­sem împreună un tip de „prietenie intelectuală”, ne împărtăşeam impresiile de lectură şi preferinţele în artă, mergeam la expoziţii de pictură şi muzee, vorbeam la telefon aproape zilnic. De n-ar fi intervenit buclucul cu Istoria, aş fi putut considera prietenia lui un dar al sorţii.


Era momentul să mă culc, dar n-aveam somn. Mă aflam în starea de confuzie de după marile succese: un dram de bucurie, puţină ameţeală, senzaţia că viaţa abia acum începe. Pusesem capăt intimităţii cu drăgălaşul monstru, metecul sângeroasei revoluţii ruse. De sus se auzea pendula doamnei Eglantina bătând de două ori. Bătrâna, după ce făcuse pipi, adormise. La ora opt aveam un curs de logică formală, apoi un seminar de greacă şi altul de economie politică marxistă. La plecare, voi trece prin holul mirosind a levănţică şi hoaşca mă va întreba pe unde am hoinărit aseară şi dacă am închis cum trebuie poarta, şi nici nu-mi va păsa dacă va scotoci în lipsă prin şifonier, pe sub covor, pe sub saltea, prin buzunare sau pe unde o vor împinge imaginaţia şi curiozitatea ei de vrăjitoare.


Cum nu se auzea prin casă nici un zgomot, am cutezat să aprind veioza. O clipă am rămas debusolat de jocul trecerii de la întuneric la lumină. M-am frecat la ochi. Mă cuprinse o ameţeală dulce. Pe masă, la vedere, se lăfăia Istoria revoluţiei ruse. Vreau să spun „Istoria” lui Troţki, editată la Flammarion într-o cochetă colecţie legată în pânză roz, tradusă din ruseşte de un oarecare Jean-Marie Durand.

(Fragment din romanul  Ramona Vals. Povestiri din Epoca de Fier
în curs de apariţie  la Editura Cartea Românească)
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul