Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Exotismul tuareg şi exotismul dobrogean. Marţ şi-o linie pe aripile vāntului

        Horia Gārbea

 


Daniela Zeca, Istoria romanţată a unui safari,


Editura Polirom, roman


 


Vreo zece ani a lipsit Daniela Zeca din literatura de ficţiune (de la „Īngeri pe carosabil”, din 2000). S-a ţinut de doctoratul ei despre romanul poliţist, de postul TVR Cultural şi de poziţia de profesoară de tehnici mass-media, care au obligat-o să publice trei volume de specialitate şi un eseu: teza doctorală īnsăşi. Revenirea īn literatură, produsă la finalul lui 2009, este spectaculoasă şi insolită, chiar exotică. „Istoria…” este povestea, scrisă cu mare atenţie la combinarea miresmelor care īi compun parfumul oriental, a poveştii de dragoste dintre europeana Darrielle, īn care ghicim o ipostaziere a autoarei, şi tunisianul Mehria. Darrielle e frumoasă şi sătulă de conformismul civilizaţiei occidentale, Mehria e bogat, generos, tandru şi plin de farmec oriental, impregnat şi păstrător de tradiţii şi mituri nord-africane. Şi celelalte personaje magrebiene care o īnconjoară pe Darrielle sīnt misterioase, īnţelepte, purtătoare ale unor obiceiuri străvechi. Autoarea lasă descrieri abundente ale vieţii tipice dintre Mediterana şi deşert, picanterii şi dulcegării lexicale şi culinare. Contrapunctul īl constituie e-mailurile transmise Darriellei de o prietenă rămasă prizonieră īn lumea insipidă de care ea s-a desprins, o lume mercantilă, aservită succesului van şi căpătuirii, fără poezie şi fantezie. Şi totuşi Darrielle se va īntoarce īn lumea ei după baia de senzualitate şi visare oferită de Tunisia şi de posibila ei familie arabă. De ce? Nu e clar, Darriele rămīne misterioasă ca Otilia lui Călinescu. Nu vom afla dacă şi-a regăsit locul īn lumea ei sau se va īntoarce la Mehria. Daniela Zeca face, īn primul rind, din romanul său un exerciţiu de stil. Totul e impregant de lirism, de la tonul naraţiunii la persoana a treia pīnă la vorbirea personajelor arabe şi a Darriellei. Excepţie fac mesajele venite din Europa compromisurilor. Tonul e cam acesta: „ochii i se roteau ca o ramă de aer īn jurul făpturii ei”, „porniră din nou sub tavanul de nori acum oxidat prin soarele orb şi prin izul de ploaie risipit dintr-o dată”, pe dromader „mergeau ca pe mare īntr-o lume fără poteci pe nesfărşirea deşertului ca o apă fremătătoare peste care treceau cu foşnete scurte duhuri ale nisipului”. Personajele poartă sifsari, sărbătoresc Mouloud-ul īn pieţele de mergoum, mănīncă mirmiz şi chakchoka şi ascultă cīntări din kannoun. Cititorul se lasă, desigur, cucerit! Acţiunea nu e foarte dinamică, e vorba de fapt de iniţierea Darriellei īntr-o viaţă de alt tip, mai voluptoasă şi mai spirituală şi de o iubire ce se va dovedi probabil imposibilă. Romanul Danielei Zeca este destinat succesului şi este scris cu o mare plăcere, dar şi cu mult farmec. Īn proza noastră care cultivă decisiv mizerabilismul şi atrocitatea, cartea aceasta e ca masajul cu uleiuri parfumate pe care īl īncearcă fericita Darrielle. 


 


Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi,


Editura Cartea Romānească, roman


 


Cristian Teodorescu e un profesionist care a absentat mult din peisajul editorial al prozei noastre, reeditīnd succesele tinereţii, cīnd era cotat, pe bună dreptate, printre cei mai abili prozatori optzecişti. Medgidia, locul falsului său roman, o colecţie de schiţe binecunoscute prin publicarea lor īn Romānia literară, este şi personajul cel mai important al acestor scurte naraţiuni. Nu toate sīnt spectaculoase, dar, ţinīnd seama că Medgidia din realitate şi din ficţiune este doar un tīrg nenorocit, īn afara oricăror rute şi interese majore, par de-a dreptul mirobolante. Īn fond, Cristian Teodorescu speculează ironic şi chiar autoironic, pe urmele lui Caragiale-tatăl, adevărul că, pentru un marginal, chiar pentru un Robinson, marginea sau insula lui reprezintă centrul universului, deci un şut īn dosul unui Costachel Gudurău e un eveniment planetar şi trebuie „reclamat tronului”. Totuşi Medgidia avea farmecul ei, lentoarea ei, care se pierde o dată cu „vremurile noi” de după instaurarea comunismului. Poate că autorul īşi īntemeiază naraţiunile şi perso­najele pe īntīmplări reale din oraşul său, petrecute cam cu 10-20 de ani īnainte de naşterea sa. Poate īşi imaginează totul. Īn orice caz, oraşul de „apoi” e, de fapt, oraşul „de dinainte”. Am auzit, īn copilărie, īn jargonul jucătorilor de table, expresia „nu se mai joacă nici la Medgidia”. Adică linia era clară, continuarea era inutilă, deşi, din lipsă de ocupaţie, doar la Medgidia tablagii continuau să dea cu zarul pīnă la scoaterea ultimei piese. Medgidia este surprinsă īntr-un moment de destrămare a farmecului său, precum o Georgie īn care timpurile bune se duc „pe aripile vīntului”: ascensiunea şi căderea legionarilor, războiul şi dictatura de dreapta, schimbarea alianţelor, venirea ruşilor, īnceperea comunismului. Punctul de contact cu lumea e gara şi, īn ea, restaurantul lui Fănică Theodorescu, unde oficiază chelnerul Ionică. Pe-acolo intră şi ies bunele şi relele oraşului. Volumul lui Cristian Teodorescu construieşte o lume remarcabilă īn coerenţa şi credibilitatea ei, populată cu o galerie numeroasă de personaje uşor de ţinut minte şi demne de a fi reţinute. Īn fiecare fragment al acestui mo­zaic, scris fără grabă, cu exactitate, se simte mīna unui scriitor cu vocaţie şi meşteşug.


 


Cornel Ungureanu, Despre regi, saltimbanci şi maimuţe,


Editura Palimpsest, memorialistică


 


Ajuns la mine abia acum, deşi a apărut īn 2008, antijurnalul lui Cornel Ungureanu nu mi-a fost cunoscut nici din recenzii sau note. Al pa­trulea volum dintr-o serie, acesta mărturiseşte pe sărite - o primă notă prefaţatoare e din 1972, a doua, din 1988, ultima, cronologic, e reprodu­cerea unui e-mail din 2007 - aventuri bizare şi livreşti rezultate din atingerea autorului cu lumea filmului. Sīnt pe-alocuri şi cronici de film sau eseuri īn lege despre cinematografie, pagini de jurnal tipice, scrisori trimise ori primite, un material amestecat, dar incitant. Cea mai interesantă poveste e aceea a īncercării de a naşte, cu banii unui posibil miliardar, mitoman, farseur sau numai ghinionist, o epocală revistă de film: Trident.


Ceea ce uneşte toate aceste pagini şi secvenţe īntr-un „film” unic şi demn de privit cap-coadă este talentul de povestitor al lui Cornel Ungu­reanu. Reputat critic şi istoric literar, dacă s-ar fi consacrat prozei, Cornel Ungureanu ar fi dat clasă multora. Naturaleţea relatărilor, umorul dominat de autoironie, farmecul pe care īl dă portre­telor sīnt unice. Efectiv, nu am putut lăsa cartea din mīnă. Un film povestit de Cornel Ungureanu e mai interesant decīt acelaşi film văzut pe ecran. Īn filme şi printre ele, Cornel Ungureanu se mişcă privindu-se critic şi amuzat, ca un actor de film mut, ca Harold Lloyd, miop şi īncurcīnd totul, agăţat pe o scīndură la īnălţimea etajului o sută. Autorul joacă perfect năuceala īntr-o lume năucă, fiind, de fapt, precis ca un chirurg īn ceea ce contează la text: scriitura. Nu ştiu ce e această carte, aş prefera să-i spun roman, dar este una dintre cele mai delectabile pe care le-am citit īn ultimul timp.


 


Gelu Vlaşin,  Don Quijote rătăcitorul,


Editura Eikon, publicistică


 


Poetul Gelu Vlaşin, expatriat īn Spania, īşi īmbracă armura şi se consideră un alter-ego al lui Don Quijote: rătăcitor atras de aventură. Aerul de cavaler īl prinde pe poet mult mai bine decīt cel de pamfletar. Cīnd īncearcă să fie ironic, natura lui lirică se revoltă şi textul iese chinuit. Unele dintre articole sīnt simple relatări reportericeşti despre evenimente care şi-au pierdut actualitatea, de tipul prezenţelor romāneşti la tīrguri de carte de-acum cīţiva ani. Ele aveau interes de moment, acum nu mai spun nimic şi nu se cuveneau antologate. Cele mai bune secvenţe sīnt cele descriptive, cele care se referă la locuri şi la oameni la care cititorul nu a avut īn principiu acces sau, chiar dacă s-a īntīlnit cu ele, cu ei, poate avea interes pentru punctul de vedere proaspăt, inedit al lui „Don Quijote”. Plecat īn rătăcire, autorul a mai uitat limba noastră şi chiar numele unor persoane ca Ion Bogdan Lefter pe care īl face obstinat „Ioan”. Īi mai scapă cīte o improprietate lexicală şi cīte un pleonasm (ca „īşi aduce aportul”). Totuşi avem īn faţă publicistica unui autor sensibil şi devotat literaturii, artei, īn general, care mai este şi un neobosit călător.


 


Andrei-Paul Corescu, Poema prinţului truver,
Editura Arc, poezie


 


Dacă Gelu Vlaşin se crede Don Quijote, Andrei-Paul Corescu (născut la Craiova īn 1978) ar vrea să fie truver şi se poartă, scrie ca atare. Traducător din franceză, trăitor īn Luxemburg, cu studii de specialitate şi stagii francofone, poetul practică o scriitură voit calofilă şi anacronică, īn ritmuri baladeşti. El este un abil versificator care īşi cultivă darul. Din păcate, scrie foarte mult, abundent peste măsură şi unele poeme cad īn zdrăngăneală versificată şi chiar īn umor involuntar. Unele poeme, de gen minor, sīnt delicate, ar merge ca versuri de muzică folk, īmplinind destinul de truver al autorului, dar opera cu totul nu spune mare lucru: „Fată-păpădie, vezi, surīsu-mi larg/ E īncremenit, fără de suflare,/ Să nu-şi schimbe chipu-n pescăruşi de mare,/ Părăsind ierbosul, verdele-ţi catarg”.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul