Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pensia şi disidenţa

        Critias

 


 


Cred că PSD-ul (fost PDSR, fost FDSN, fost FSN, fost...) ar trebui să cam evite pe viitor congresele, confe­rinţele naţionale şi orice alte forme de adunare laolaltă a mai mult de 100 de membri: aproape de fiecare dată, treaba asta s-a soldat ba cu o sciziparitate, ba cu naşterea unui nou partid, ba cu niscaiva dezertări individuale pline de conţinut democratic. Ceea ce s-a văzut cu ochiul liber şi la sfârşitul săptămânii trecute.


Apropo de ultimele exoduri: problema PSD-ului nu mi se pare a fi plecarea unora ca Şerban Mihăilescu sau Culiţă Tărâţă (asta se poate bifa chiar la capitolul câştiguri – de imagine, mă­car!...), ci rămânerea altora. Nu spui cine, ca să nu fiu acuzat de amestec în treburile interne ale partidului; în orice caz, persoane însemnate...


Sâmbătă seara o sun îngrijorat pe mama. Are o vârstă venerabilă şi în ultima vreme nu s-a simţit deloc bine. Cu inima cât un purice, ca de fiecare dată când telefonul sună mult timp, o aud într-un fundal de voci războinice. Îmi dau seama într-un târziu ca are televizorul dat foarte tare. „Ce faci?“ o întreb. „Vor să-l dea jos pe Vanghelie“, îmi răspunde ea, lăsându-mă cu gura căscată. „Şi de ce te interesează pe dumneata dacă îl dau sau nu jos pe Vanghelie?“ „Păi, eu la ce mă mai uit“, imi zice ea senină. Pentru bunăstarea spritituală a mamei, evident că m-am rugat în gând să nu-l de ăia jos pe Vanghelie. La ce s-ar mai uita dumneaei acum când Tomazian şi Birlic nu mai  sunt ?!


Mulţi ziarişti din eterna şi fascinanta Românie au impresia – dar ce spun eu impresia?; au convingerea fermă! – că misiunea lor pe pământ este să dea lecţii de morală naţiunii şi reprezentanţilor ei mai notorii ori mai aşa şi-aşa. Cel puţin Grigore Cartianu n-are nici o ezitare în a-l face cu ou şi cu oţet pe actorul Ion Lucian pentru culpa de a fi lăcrimat la televizor atunci când un alt invitat în platou îi elogia performanţele artistice şi râvna de a obţine finanţare pentru localul unui teatru pe care să-l lase în dar viitorimii. Grigore Cartianu însă a văzut altceva în emisiunea cu pricina: l-a văzut pe Ion Lucian „smiorcăindu-se că guvernul îl obligă să aleagă între pensia de la stat şi salariul de la stat”, ceea ce este o minciună sfruntată. Să trecem însă şi peste ea, şi peste tonul insolent cu care Grigore Cartianu comentează în Adevărul de joi, 18 februarie, momentul de slăbiciune al unui om care a slujit, totuşi, timp de 70 de ani scena românească. Stupefiant mi se pare argumentul invocat de acest băiat zglobiu pentru a evidenţia nelegitimitatea pretenţiilor artistului de a beneficia de un venit decent la bătrâneţe. Ascultaţi: Să mă ierte maestrul Ion Lucian, dar nu ştiu să fi avut vreun accent de disidenţă  în cele aproape  cinci decenii de  actorie sub dictatură.


Poftim? Ce are a face disidenţa cu pensia şi cu dictatura, intransingentule Gr. Cartianu? Cei care, până în ’89 n-au strigat de trei ori pe zi – dimineaţa, la prânz sau seara – Jos Ceauşescu! în piaţa pu­blică, dar au muncit din greu ca să ajungi tu din Gorjul natal domn la Bucureşti, n-ar trebui, cumva, şi pedepsiţi – de  exem­plu, cu nerecunoaşterea acelor ani ca vechime la pensionare?! Eventual, puşi să plătească şi un impozit suplimentar pentru criminala colaborare cu regimul ceauşist?! Măcar, dacă e bal, bal să fie!


? Dintr-un articol al lui Nicolae Breban (Contemporanul – Ideea europeană, nr. 1/2010, pag.3) aflăm, în câteva cuvinte numai, nişte chestii de natură să zguduie istoria literaturii române şi universale, de la origini până-n pânzele albe. Subiectul luării de po­-ziţie a prestigiosului romancier îl reprezintă grupurile literare şi rolul lor în cultura noastră, primii vizaţi fiind, fireşte, junimiştii. Sau, după cum scrie în continuare Nicolae Breban, cei din jurul modestei foi Sburătorul, unde, în jurul siluetei bonome a fals-blajinului Lovinescu, se adunau siluete de bărbaţi şi femei din care au rămas nume ce abia după război şi încă târziu, după ce s-a „aşezat” valul noroios al vulgarului na­turalism de sorginte maximgorkiană, s-au afirmat: H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Mihai Sebastian, pentru anu cita decât numele de primă mărime.


Câteva modeste observaţiuni au băgări de seamă: 1. Pe Sebastian îl chea­mă Mihail, nu Mihai, şi el nu prea intră în categoria „nume de primă mărime” decât cu enormă şi tolerantă bunăvoinţă; 2. Pe G. Călinescu îl cheamă,  într-adevăr, G. Călinescu, dar că el s-ar fi afirmat „abia după război şi încă târziu” e corect doar dacă facem abstracţie de faptul că şi Principii de estetică (1939), şi Istoria literaturii române... (1941), şi Viaţa lui Mihai Eminescu (1932), şi Opera lui Mihai Eminescu (1934), şi Viaţa lui Ion Creangă (1938), şi Cartea nunţii (1933), şi Enigma Otiliei (1938) au apărut cam înainte de sfârşitul războiului. (E valabil – parţial, măcar – şi  pentru ceilalţi...); 3. Că naturalismul poate fi taxat de „vulgar” şi „noroios” e o problemă de gust; că respectivul curent literar ar fi „de sorginte maxim-gorkiană” asta e deja o problemă de informaţie, ca să mă exprim eu în cea mai academică manieră cu putinţă (domnul Breban este, după cum se ştie, academician...). Unde a văzut domnia-sa, naturalism la Maxim Gorki? În Azilul de noapte, în Copiii soarelui, în Micii burghezi, în Vassa Jeleznova? Sau poate în Universităţile mele, Întreprinderile Artamonov, Viaţa lui Klim Samghin ori în Mama? Ultimul roman este considerat „pionierul” realismului socialist, dar ce are a face asta cu naturalismul – fie el vulgar sau elitist, noroios sau ne?!

Desigur, în calitatea sa de romancier, iar nu istoric sau critic literar, Nicolae Breban nu este obligat să ştie toate astea. Dar nu este obligat nici să scrie despre ele atâta timp cât nu le stăpâneşte. Părerea mea... 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul