Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pete negre pe sporturi aparent albe

        Constantin Stan

Am cam numărat odată cu posturile specializate de sport zilele până la Olimpiada de la Vancouver. Pentru că, nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie mi-au plăcut olimpiadele cu şi prin zăpezi asemenea poveştilor lui Andersen. Faţă de alte sporturi, faţă de alte întreceri, la olimpiade am privit totdeauna din plăcerea pură a jocurilor şi, bineînţeles, a peisajelor. Ah, şi a ninsorilor bogate care le-au însoţit mai mereu şi care, copil de oraş de câmpie, mi-au pordus şi îmi produc neînţelese stări de nostalgie. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat ca totul să se dea peste cap chiar când a început. Am pierdut ceremonia de deschidere, am pierdut patinajul –căzut numai în reluare -, am pierdut încrâncecările cu crose, îmbrânceli şi pumni de pe gheaţă, am pierdut săriturile de la trambulină şi slalomurile speciale şi uriaşe pentru care mi se făcea inima cât un purice. Sigur, sigur, o să mi se spună că fusul orar m-ar fi obligat să stau pe la trei-patru dimineaţa să văd olimpiada, că televisiunea noastră publică a trimis echipe de jurnalişti la faţa locului care au ţinut românii în priza olimpiadei etc. etc. Ei bine, fie eu nu am mai fost în priză1, fie transmisiunile au fost atât de bramburite încât nu am văzut şi, deci, nu am înţeles mai nimic de JO Vancouver! Ceea ce am reuşit să agăţ a fost rodul unei pure întâmplări de îndată ce reluările la patinaj s-au dat pe la ore de-astea, 12 ziua, trei după-amiaza, în care omul are grija meseriei, jobului, banului pentru pâinea de azi şi de mâine. Jurnalele de ştiri au fost fost cu totul modeste în a furniza informaţii, iar presa scrisă demult nu mai are alt subiect decât fotbalul. Şi nici ăla tot ci numai ce a mai zis Becali şi ce-a mai dres Borcea. Sentimentul de vag şi inconsistent, de nebuloasă în care s-au disputat, pentru mine, întrecerile la olimpiada asta este fundalul pe care s-au aşezat două urâte pete negre, ori chiar mai multe, prin raport de consecinţe. Este vorba mai întâi de moartea unui sportiv georgian chiar la debutul olimpiadei. Tragedia a fost atât de puţin mediatizată încât nu ştiu câţi i-au reţinut numele. Aş putea să caut pe net şi să vi-l spun, dar aş comite unfals în onformaţii, sugerând că moartea bietului georgian a însemnat ceva mai mult decât un accident, o întâmplare, evident, nefericită! Din secvenţele văzute pe la ştiri am putut constat că nici oficialii jocurilor olimpice nu au tratat altfel targedia. S-au spus puţine vorbe despre construcţia pârtiei, despre probabila greşeală de proiectare a curbei ucigaşe, unde şi alţii erau să îşi frângă gâtul. Un incident e un incident şi-atât, par a ne spune oficialii jocurilor albe. Nu vă apucaţi acum să filosofaţi în jurul ideii că dorinţa de performanţe, de forţare a limitelor umane, tehnice poate omorî sportivi. Şi ce dacă ceea ce trebuia să aducă bucurie, seninătate a adus un oraş şi o zonă care a seamănat cu un teatru de operaţiuni, împânzit de forţe de ordine, survolat de elicoptere, cu restricţii de circulaţie şi chiar de părăsit locuinţele. Olimpiadele, în lco să se reverse către oameni, s-au autoenclavizat, ele au devenit maşinării de făcut bani, mulţi bani. Şi nu întotdeauna, bani curaţi. Iar pentru bani, se ştie, se vede, se paote constaat zilnic oamenii pot face orice: îşi pun viaţa în pericol şi, şi mai rău, îşi calcă în picioare demnitatea, orgoliul şi decenţa.


A doua pată neagră, repet - în opinia mea, este furtul comis împotriva lui Pluşenko. Nu e pentru prima dată - şi nu va fi pentru ultima dată – când rivalitatea marilor puteri, Rusia şi SUA, între care s-a strecurat viguros acum şi China, se exercită în planul sportului prin nedreptăţi flagrante. E de-ajuns să ne amintim ce păţeau fetele noastre de la gimnastică în lupta, sportivă, cu rusoaicele şi americancele! Îmi place Pluşenkp pentru că nu este un îcnrâncenat în a câştiga. E un mare talent uman, ca să zic aşa. Putea să intre în istoria jocurilor olimpice ca primul care a câştigat două olimpiade la rând. Americanii i-au găsit un rival corect, de altfel tot un rus, dar concurând pentru America, pe muzica lui Rimski-Korsakov şi a lui Stravinski, şi l-au deposedat de o onoare absolut meritată. Simptomatic pentru lupta ce se dă la nivelul orgoliilor peste capul sportului este apelul soţiei lui Pluşenko direct către autorităţile ruse care ar trebui să îşi protejeze marii sportivi!


 


P.S.

Între timp în România, a reînceput fotbalul murdar. La propriu şi la figurat. La propriu pentru că se joacă în mocirlă. La figurat, pentru că el se dispută underground. Cu arbitri, cu aranjamente, cu ameninţări şi cu o presă care îl năclăieşte până dincolo de ochi. Banii care pot veni de la câştigarea campionatului au luat minţile tuturor. Marian Iancu – ăla de inun­dă ecranul şi nu găseşte maşină în care să încape – îşi face fotbaliştii ne­simţiţi. Becali vorbeşte o noapte întreagă pe toate posturile de televiziune, spu­me­gând de furie, Borcea face analize aero­dinamice spre a face dintr-nu penalty clar un fault în atac.Ln rând cu ei, Ioaniţoaia, pe care nu l-am simpatizat niciodată ca jurnalist – o mediocritate care îşi ascunde frustrările şi umorile sub o mască de jovialitate şi falsă obiectivitate, ca orice exponent al unei şcoli de gazetărie ce a afişat curaj cu voie de la primărie – spumegă şi el spre a face mocirla şi mai neagră. Cu cât îmbătrâneşte cu atât tarele morale, de comportament, ca şi la alţi congeneri, foşti coelgi de redacţie, se văd mai clar şi mai urât.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul