Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nomenclatura a la Linné

        Dan Cristea

Douazeci si patru de nume de poeti (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu) sunt selectate de Marin Mincu în panorama sa critica dedicata poeziei românesti din secolul al XX-lea. Fiecare poet e antologat cu un numar rezonabil de texte, precedate de un scurt eseu analitic, partea teoretica a lucrarii fiind lasata pe seama unui expozeu introductiv, intitulat Scurta privire asupra poeticitatii românesti. E, în totul, o întreprindere de mari proportii („o abordare critica sincronica, ilustrata concomitent printr-o antologie de texte care sa argumenteze modul de participare al poeziei românesti la metamorfozele poeziei europene“), la care autorul, cum marturiseste, ar fi lucrat mai bine de treizeci de ani, finalul ei fiind pregatit, într-un fel, de alte câteva constructii de etapa. Antologia de texte constituie, din punctul meu de vedere, latura cea mai buna a lucrarii, caci ea pune la îndemâna cititorului, într-o succesiune cronologica, o cantitate suficienta de autori si de poeme din care acesta sa-si poata face o idee, chiar rapida, despre ceea ce s-a întâmplat în poezia româneasca în secolul trecut. Selectia poetilor nu produce nici surprize ametitoare, dupa cum nu comite nici nedreptati, prin omisiune, strigatoare la cer. Ca si periodizarile, ca si decupajele care nu se legitimeaza niciodata, pe deplin, din punct de vedere stiintific, selectia care se întâmpla în antologii contine doza ei inerenta de subiectivitate. A-i reprosa autorului includerea sau neincluderea vreunui nume, atâta vreme cât criteriile de valoare nu sunt bulversate, ar însemna sa înlocuim preferinte prin alte preferinte. Pot observa însa ca antologarea lui Gellu Naum se opreste la volumul Culoarul somnului, din 1944, ignorând nu numai exceptionala opera a poetului de dupa 1964, dar si ceea ce s-ar putea numi posteritatea suprarealista. Marea lectie a acesteia e faptul ca ne face sa citim orice poem actual ca si cum n-ar fi strain de aventura suprarealismului. 
Dupa Marin Mincu, o panorama critica si antologica, preferabila la momentul de fata unei istorii literare traditionale, trebuie sa desluseasca, în context, „orientarea sensibilitatii receptive“, sa identifice „directiile spre care se îndreapta discursul poetic“ si sa „motiveze optiunile axiologice“. Cu alte cuvinte, caci limbajul autorului are întotdeauna nevoie de o traducere, în alcatuirea unei panorame de acest fel, dincolo de criteriile de valoare, inerente, mai sunt implicate „discursul poetic“ si „orizontul receptiv actual“. Panorama lui Mincu îsi propune astfel nu atât un examen al poeziei, al autorilor de poezie sau al poemelor scrise în secolul XX, cât un examen al „poeticitatii“ sau al „discursului poetic“, în masura în care acesta rezista în fata ochiului critic al prezentului. Asadar, nu diacronie, ci sincronie, nu autori, ci actanti poetici, nu poezie, ci poeticitate, nu opere, ci texte, nu creatie, ci productie ori practica semnificanta.
 Limbajul critic al lui Marin Mincu, trecut prin structuralism, prin psihanaliza (genotextul si fenotextul Juliei Kristeva), prin semiotica si stiinta textului, e limbajul telquelist al anilor ’70, limbaj inspirat, la rândul lui, de câteva din marile metatexte ale modernitatii (ideologii), al caror deces îl va constata postmodernismul lui Lyotard. Cu oricâte argumente de sustinere ar veni criticul, textualismul ramâne un fenomen al trecutului apropiat, un moment din istoria confruntarii teoretice cu literatura si poezia. Studiul variabilitatii formelor si codurilor, studiul discursului literar, al procedeelor si functiilor care se schimba au fost anuntate si puse în practica de formalistii rusi. Genette preconiza, în locul istoriei literare de tip traditional, „istoria unui sistem“ sau exemenul „evolutiei functiilor“. Toate acestea au ramas mai mult deziderate teoretice în planul analizei de text. Singurul comentariu seminal în materie de poezie si care a facut adevarata senzatie în 1962  este cel al lui Jakobson si Lévi-Strauss  la poemul Les Chats al lui Baudelaire.
Atasamentul lingvistic al lui Marin Mincu se observa si din ipoteza de lucru avansata în studiul introductiv: „sistemul de semne al poeziei eminesciene a întemeiat acea langue nationala, devenita reper absolut pentru întrega durata de evolutie a formelor poetice românesti“. În secolul al XX-lea, continua autorul, vor aparea cinci mari poeti ce vor rescrie eminescianismul, transformân­du-l în paroles, adica în cinci limbaje poetice diferentiate, în functie de cerintele disjuncte ale manifestarii discursului poetic modern si postmodern“. În timp ce Eminescu, asadar, constituie „paradigma poetica fondatoare“, în prima jumatate a secolulului, limbajele lui Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia vor forma patru paradigme, patru sisteme poetice, patru metode poetice omologate, care vor „polariza acele câmpuri de tensiuni semantice si formale, apte sa le transforme în semnele tutelare ale poeziei moderniste“. Cei patru poeti figureaza, de asemenea, la capitolul Modernisti, acesta (cunoscut, într-o alta grupare, din G. Calinescu) desemnând, la Marin Mincu, una din cele 11 formule diacronice propuse pentru a îmbratisa „cronotopul“ poetic al secolului. Din poezia postbelica, numai metoda lui Nichita Stanescu (cu o opera deopotriva postmoderna si experimentalista sub lectura criticului) se ataseaza celor patru paradigme poetice deja mentionate.  Metafora „necuvintelor“ e tratata de autor în sensul pulsiunilor pre-verbale din „genotextul“ Juliei Kristeva.
În desemnarea celor cinci paradigme, Marin Mincu atinge si problema constituirii subiectului (eului) poetic, caci, scrie autorul, aceasta „devine obsesia fundamentala a poeziei românesti“. Astfel, în timp ce la Eminescu descoperim „primul pas decisiv în constituirea unui „eu poetic autentic“, la Arghezi, întâlnim „dramatica sfortare  a eului poetic de a se constitui ca entitate autonoma“. Mai departe, la Blaga, „instanta enuntatoare este afirmata chiar în procesul  constituirii tragice a constiintei unui eu poetic problematizant“; la Ion Barbu, „eul poetic este retras definitiv ca modul posibil al discursului, fiind substituit de o instanta textuala suverana ce dicteaza doar acele permutari sintactice si prozodice, incluse în legile interne ale textualizarii“; la Bacovia, „eul poetic si obiectul poeziei se suprapun definitiv pentru prima data, recuperând dimensiunea interiorizata a actului liric“, pentru ca, în fine, la Nichita Stanescu sa se continue „procesul de interogare poetica prin operatii decise de captare, integrate tentativei experimen­taliste“. Am ceva dificultati în a urmari toate subtilitatile si nuantele  desfasurate de critic în jurul acestei teme, dar trebuie spus ca poetica romantismului se bazeaza tocmai pe un eu al enuntarii, un eu care e în acelasi timp subiect si obiect, care se ofera privirii cititorilor, având deopotriva ambitia de a figura omului universal. De la eul clasic, anecdotic, care se pune în scena, se face trecerea la eul care vorbeste despre sine, asa cum se face trecerea de la enunt la enuntare, de la poem la vi­ziu­nea personala. Dimpotriva, poetica poeziei moderne favorizeaza, în genere, impersonalitatea (tacerea locuto­rului la Mallarmé sau poezia impersonalitatii la T. S. Eliot, figura centrala a modernismului englez). Pe de alta parte, stiinta textului vorbeste despre un „subiect în proces“ (ca la Kristeva), iar textualismul, atât cât se poate vorbi despre acest concept, s-ar caracteriza tocmai prin economia de referent pe care o oficiaza, incluzând aici, fireste, si referentul eu.
Urmând story-ul panoramei lui Mincu, dupa etapa sicronizarii moderniste (1900-1940) survine o etapa de tranzitie (1941-1960), cuprinzând grupul suprarealist român, Cercul literar de la Sibiu, Gruparea „Albatros“si gruparea de la „Steaua“, a doua jumatate de veac terminându-se cu etapa experimentalista (1960- 2000). Sub aceasta titulatura generica se adapostesc „patru generatii (sau promotii) distincte ce s-au manifestat printr-o creativitate concurentiala, mai mult sau mai putin evidenta“. Ele propun „patru proiecte de asumare a practicii semnificante, corespunzatoare diacronic celor patru orientari structurale ce le reprezinta“: generatia neomodernista (saizecistii), generatia manierista (al doilea val sau saptezecistii), generatia textualista (optzecistii), generatia autenticista (nouazecistii) si o generatie înca neetichetata, cea douamiista. Folosin­du-se „formulele taxonomice sau diacronice“, cele patru generatii sunt rebotezate din nou, într-un mod mai colorat: 1. Neomodernisti. Neoexpresionisti. Experimentalisti 2. Manieristi. Textualizanti 3. Textualisti. Postmoderni 4. Autenticisti. Schizoizi.
Este prea mult. Chiar si cititorul neprofesionist, cel caruia ar trebui, în primul rând, sa i se adreseze aceasta panorama critica si antologica, poate sa se simta naucit si dezorientat în fata acestui torent de clasificare si nomenclatura, alcatuite dupa un zel ŕ la Linné. La fel se întâmpla si cu toata încrengatura derutanta ivita din notiunea de text (textualist, textualizant, textier, textualizare, textuare). Formulele critice, dupa care multi se dau în vânt, sunt de fapt reductibile si comode. Paraziteaza substanta si, în loc de a da relief, uniformizeaza, într-o vreme când scrisul devine din ce în ce mai mult, pentru scriitor, o „chestiune personala“. Textualista ea însasi, adica facând economie de referent, panorama lui Marin Mincu ignora complet, din orice posibil decupaj, anul de gratie 1989. Chiar sa nu însemne nimic aceasta data, de la care, poate nu scrisul însusi, în totalitate sa, sa fi suferit modificari, dar, cel putin, receptarea si comentariul sau public s-au transformat diametral si sub ochii nostri?



Marin Mincu: O panorama critica a poeziei românesti din secolul al XX-lea
(de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica, 2007, 1181 pagini.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul