Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O ediţie definitivă şi două mari poeme

        Dan Cristea

Două poeme lungi, narative, Eglogă din 1984 şi Triumful Paparudei din 1992, constituie „vedetele“ antologiei cu care se prezintă acum, într-o ediţie „definitivă“, Ioana Ieronim. După Paul Cernat, care semnează o prefaţă inteligentă şi la obiect, antologia ar fi „organizată“ cu intenţie în jurul acestor doi „piloni monografici“, ea propunând astfel „o identitate creativă particulară şi un proiect de mitologie lirică“ şi fiind, în acest sens, „mai mult decât un simplu best of…“. Este o părere de care trebuie ţinut seamă, mai ales că puţinul, prin comparaţie, care ni se oferă din celelate volume apare, cum scrie prefaţatorul, „ca un fel de pulbere stelară în jurul a două planete“.


Mărturisesc că, din motive obiective, nu cunoşteam cele două poeme-carte ale Ioanei Ieronim, aşa că, la o primă vedere, acestea, cu ruralismul şi monografismul lor, mi s-au părut îndeajuns de stranii faţă de decorul internaţional, cosmopolit (de pildă, Cum să scrii un poem într-o vale din Pirinei?) pe care îl vor afişa mai multe din creaţiile recente ale poetei. Greşeam însă, căci o relectură mi-a dovedit că nu puţine din înzestrările Ioanei Ieronim, precum şi obsesiile sale în legătură cu „peisajul originar“ din care provine duceau în mod firesc la etalarea registrului liric şi epic atât de divers şi atât de fin armonizat deopotrivă în cele două volume de poezie narativă aflate în discuţie.


Scenele de viaţă dezolantă din realitatea comunistă, aşa cum apar mai cu seamă în volumul de debut al poetei (Vară timpurie, 1979), pun în evidenţă un ochi ager şi necruţător faţă de cotidianul sordid. Se observă şi se înregistrează în tuşe scurte, precise, urâtul, discrepanţa, absenţa de orizont, aerul înconjurător mizer şi sufocant. Poezia optzecistă e foarte aproape de toate acestea, şi, totuşi, există ceva particular. Oricât ar fi de umil şi de banal decorul, acesta nu e cu totul secătuit.  Mai întotdeauna, Ioana Ieronim sugerează, în fundal, posibilităţi regeneratoare, seve ale naturii, răbufniri de materie vie. O femeie, de exemplu, duce-n spate o „crosnie“ de lemne. Dar, „din crengile umede printre sfori izbucneşte un ram înflorit“. La marginea oraşului, „peste miriadele de rotunjimi noroioase ce apără/ aliajul alb/ dintr-o infinitate de întâmplări/ o femeie şi un bărbat/ se privesc// a mai venit un tren/ din laturile blindate răbufneşte materia vie“. Mitologia femeii e legată mereu la Ioana Ieronim de puterile germinative. Astfel, în Portret de femeie, „ea strânge într-un colţ de geantă/ hârtiile scrise azi-noapte/ le apără/ de tentaculele umede ale ţelinei“. Într-un alt poem, „glasuri de femei cheamă/ peste ţărâna caldă încă de zăpezi“. Cum se exprimă însă poeta, într-o „artă poetică“ dintr-un volum publicat mai târziu, poezia aceasta, „scrisă cu bidineaua pe zid“, se ocupă mai puţin cu nuanţele, ea fiind „vizibilă şi pe întuneric“.


Alte poeme, din alte volume care premerg Egloga, arată, alături de realismul notaţiei vieţii cotidiene, mânuirea dibace a oralităţii şi a artei dialogului, stăpânirea artei portretului, viziuni sarcastice şi ironice. În ciuda titlului cu iz virgilian, poemul care urmăreşte destinul dramatic al Laviniei („A fost odată o femeie sărmană avea două fete. Fetele mici se joacă în curte printre bagaje“) e un tablou în versuri, antiidilic, al satului de munte după război, care păstrează toate amintirile crâncene prin care a trecut în perioada instalării dictaturii comuniste. Orori, trădări, partizani fugiţi în munţi, interogatorii la securitate, crime rămase nepedepsite, dar şi intrigi şi cruzimi în viaţa de toate zilele marchează naraţiunea cu multe suspansuri a Ioanei Ieronim, care, din acest punct de vedere, al misterului, al lucrurilor rostite în şoaptă sau pe jumătate, seamănă cu un roman al lui D.R. Popescu. Lavinia e văduva venetică, ajunsă în satul muscelean al soţului ei decedat, după ce şi-a părăsit locul de baştină, un oraş de la mare, şi care îşi creşte singură fiicele din munca ei de croitoreasă. Este în acelaşi timp un simbol al datoriei materne: „Lavinia mereu face curat spală văruieşte scutură taie/ pliveşte potriveşte ţăcăne la maşină zilele fâşii/ nopţile fără sfârşit./ O, cum sună viaţa în ea – o frunză, un tipar împuţinat./ Ce buruiană creşte mai iute ca întunericul?“ sau „Dar pu­ternică n-a fost niciodată Lavinia./ Forţa ei mai mult o taină“. Ioana Ieronim ştie să audă şi să înregistreze vorbirea rurală a personajelor sale, curiozităţile de limbaj, ca şi cele de comportament, mizând pe faptul că, în viziunea sa, omul e un mister greu explicabil. Cel mai bine realizate sunt personajele femei. Astfel, fiica Laviniei, Lena, seamănă cu personajul omonim (Lena Grove) din romanul lui Faulkner, simbolizând feminitatea imperturbabilă, procreativă.


Poemul se impune prin pasaje lirice de mare frumuseţe care se deschid totodată incantărilor de mare respiraţie ale eposului. La Ioana Ieronim, ca pentru grecii antici, lumea pare populată de făpturi zeieşti. Sufletul lumii se compune din mii de feţe. Egloga e, printre altele, un poem al sevelor naturii care se trezesc la viaţă: „Sevele izbesc în lăstarii chirciţi/ muguri cască sălbatice pliscuri/ păpădii se amestecă-n gene/ buruieni cât omul înghit hotare/ ninsori au astupat pădurea, cu labe moi urşii/ fac pârtii în zmeuriş culcă otava/ O, flacără înaltă a lui noiembrie arzând în alcooluri celeste/ petale roz-albe, petale viorii îngraşă pământul// Porneşte Lavinia printre aluni înfloriţi arbori în floare/ Un arbor pustiu i-a fost tatăl/ iar mama o floare târzie, o  floare“. La fel, se poate vorbi cu egală îndreptăţire despre un poem al naşterii şi al morţii (moartea Laviniei este excepţional sugerată), al dimineţilor şi nopţilor, al ciclurilor naturii, al gesturilor cotidiene insignifiante: „În singurătate Lavinia robotea fără odihnă – un ceasornic/ abandonat din alte lumi. Roţile ruginite-şi urmau,/ după legi demult ui­tate, rotirea./ Cu aceeaşi grabă, ea străbătea pustia zilelor, plinul absenţei. / Mii de gesturi încercau să ascundă materia golului,/ mai grea ca plumbul“.


Scrisă la persoana întâi (în Eglogă se foloseşte persoana a treia, impersonală), Triumful Paparudei e o poveste autobiografică despre lumea copilăriei intersectate de deciziile aberante şi dramatice ale Istoriei („Copilul trăia eternitatea însăşi – pe când istoria/ începuse marea derivă“). Tonul evocării poate fi unul expresionist, su­gerând apocalipsa, dar şi latura ei derizorie privind instalarea „paparudei“ roşii, comuniste într-un burg săsesc: „M-am născut la vremea când secolul se frângea la jumătate./ Mai transparentă decât aerul, săgeta peste braţe subţiri:/ pe mine zeul nu mă hotărâse încă – pe când limbi de foc/ aruncau pâlpâiri agonizante asupra unui pământ rănit./ Istoria scufunda peisaje./ De pe acoperişe copiii trimiteau baloane fragile de săpun./ Copiii alergau pe uliţi cu cercuri repezi în cârligul de sârmă// În capătul străzii toba vestea Triumful Paparudei: ea,/ cu părul încreţit pe sârmă, botul muiat în roşu chimic,/ pistolul la cizmă, ceasul gării la mână./ O stea fără odihnă scotea lumea din orbită. În arcul munţilor,/ frânt, semnul a fost Îngenunchere./ Cu toba erau anunţaţi oamenii la răscruci – cote noi prestări/ şi raţii. Alte legi alte numărători. La urmă, cu ochii/ în pământ se răspândeau toţi la casele lor. Pe feţele bătute de vânt şi soare nu puteai citi (gâtul brăzdat/ de muncă; pe sub guler carnea mai tânără, albă)“.

Unii comentatori au văzut în această carte-poem un „roman în versuri care e şi biografia unei comunităţi“ (cea a saşilor din Răşnov, la câţiva ani după experienţa războiului, în perioada arestărilor, deportărilor, expulzărilor şi emigraţiei). Cartea se compune din biografii şi portrete, din relatări de evenimente şi întâmplări (multe aflate indirect, din povestirile altora), din reconstituiri, descrieri şi evocări de locuri, senzaţii, memorii. Ioana Ieronim se dovedeşte astfel poeta inspirată a lumii sensibile, a duhorilor, a mirosurilor şi gusturilor: „Duhoarea grămezii de bălegar pentru câmp ne lovea scurt,/ tăios pe urmă grădina, iarba strivită în alergare,/ merele căzute mustind, gustul de rozinci, măcrişul/ gardul de scânduri lungi înnegrite: portiţa o desferecai/ din lăcaşul ei de rugină, o trăgeai, moale, prin buruieni/ iar dincolo iazul –malul de bolovani (bolovani mari albi/ colţuroşi, bucăţi de munte tânăr) apa iute, mulţimea/ de otgoane şerpuitoare şi vuietul.// Albia licărea spre celălalt tărâm – mii de culori de feţe/ jucau afund, prinse în rama lină de lemn. Le vedeai/ în goana lor fără să le poţi atinge“. Este, de asemenea, poeta lucrurilor vechi, amestecate, dar şi evocatorul zidurilor umede, cu ara­bescuri de mucegai: „Ziduri umezi pereţii bruni verzui pe uliţe înguste. Mai înguste./ Atât de înguste unele – doar cât să treci de unul singur/ şi să te atingi de case cu umerii amândoi. Flori de / umezeală suprapuse. Ziduri roase de ploi şi zăpezi,/ prăvălite pe jumătate./ Desene de mucegai spuneau poveşti întregi, din pereţii/ scorojiţi făpturi vedenii şiroiau otrăvuri galbene-verzui“.  Deşi viziunea nu poate fi decât subiectivă, poeta îşi doreşte o rostire impersonală, ca şi cum „vântul a rostit vorbele mele“. Rolul său ar fi doar acela de a fi „călăuză în locuri demult părăsite ale copilăriei“. Triumful Paparudei e un poem dramatic şi tandru care reconstituie credibil un cadru social-istoric, dar şi o lume magică, de basm şi poveste, a copilăriei transmutate în amintire. Descoperirea şi deopotrivă credinţa într-un aspect regenerator al lumii (nu spune poeta că un poem se poate scrie „în cheia deplinătăţii divine?“) fac în aşa fel încât în poemele Ioanei Ieronim spiritul vieţii să prevaleze asupra a ceea ce ţine de istorie, de dezolare, de banalitate. Poemele pot fi citite şi ca o lecţie despre rezistenţă şi perenitatea lucrurilor. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul