Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie cu fitil scurt

        Felix Nicolau

 


Pariul este sǎ fii vechi şi nou în acelaşi timp. Sǎ reuşeşti sǎ te uimeşti dupǎ ce ai citit imens şi, invers, sǎ mai ai poftǎ de citit, prins fiind într-o realitate pestriţǎ şi cu gusturi proaste. Cam astea erau treptele filozofiei lui Karl Jaspers: uimirea, îndoiala şi cutremurarea.


Este ceea ce reuşeşte Linda Maria Baros. Mai întâi vrea sǎ ne uimeascǎ cu metaforele ei scǎpǎrǎtoare: „Pentru tine, ca sǎ fiu mai înaltǎ şi mai frumoasǎ/ şi mai dreaptǎ,/ mi-am împǎr­ţit inima în douǎ,/ ca pe o copitǎ de miel“. Versurile te pun pe gânduri, dar pe aşa de multe gânduri, încât nu mai ştii pe unde sǎ scoţi cǎmaşa.


Apoi vine îndoiala de lume, mai precis de cosmos vǎzut ca haos. Ochiul poetic ţinteşte marginalul, pe care-l dispune într-un clarobscur ŕ la Caravaggio: „Am spǎlat cadavre/ şi-am dormit pe pungi de plastic/ umplute din gunoaie,/ pe strǎzi care pun mâna pe cuţit am dormit,/ printre solzii bǎtrânilor cerşetori ai oraşului“. Imaginile tari, naturaliste, se încheagǎ într-o criticǎ a societǎţii umane mai bǎrbǎteascǎ, aş spune, decât cea a lui Marius Ianuş. Aici nu e loc de patetisme, de urlete cu pumnii strânşi, surpate apoi în scânceli cu jucǎrii de pluş în braţe. Nu zic, urletul bântuie şi prin versurile din Copiii trecuţi prin sitǎ, dar revolta beatnicǎ şi gesturile ei teatrale sunt depǎşite. Demersul anti-ideologic este camuflat. Aici troneazǎ arta. Cât pe-aici sǎ spun arta purǎ, deşi inspiraţia poetei adunǎ tot macadamul, iar urechea ei vibreazǎ la argou: „M-am lǎsat jefuitǎ de manglitori, de ţepari,/ sub vuietul lingurilor cât lopata,/ care se bǎlǎngǎneau în castroane“.


Cutremurarea e şi ea prelucratǎ artistic. Iatǎ, eroina Angelei Marinescu se freca de ziduri, cea a Lindei Maria Baros se freacǎ de „piramidele de votcǎ“. Cǎci ea trǎieşte cu intensitatea blestemaţilor Verlaine şi Rimbaud, însǎ ştie sǎ urle şi ca Ginsberg.


Totul s-ar putea prǎbuşi într-un exces de metaforǎ de nu ar da nǎvalǎ şuvoiul ǎsta de energie, care smulge piroanele stilistice din asfaltul poeziei, duce totul de-a valma şi te obligǎ sǎ citeşti cu sufletul la gurǎ: „Da, pentru tine, am dat buzna în lumea largǎ/ ca un val de sânge care nu mai nimereşte inima“. Problema este că, precum la Oana Cătălina Ninu, să zicem, aglomerarea de realităţi disparate sfârşeşte uneori într-un labirint ratat, scăpat din mână. Prea multe culoare inutile, oferind ieşiri într-un decor de cuvinte şi doar atât.


Dupǎ ce zmeul cel mare a zdruncinat coş­melia viziunii poetice, na cǎ apare şi cel mic, azvârlind o ghioagǎ balisticǎ: Liceenii-şi smulg pǎsǎri din rect. Albatrosul baudelairian a ajuns în vremuri postindustriale un limbric, în cel mai bun caz o tenie. Şi pentru cǎ scriitoarea vrea sǎ absoarbǎ tot ce e (in)uman pe lume în arta ei, avioanele se amestecǎ printre liceeni, cerşetori, vaci şi drapele: „Într-un zbor cu noduri, de Mig 16/ se lasǎ seara peste Sankt-Petersburg“. Pe sub ele ţâşneşte şi tinereţea: „E ora la care ies liceenii, rup uşile-n­guste-ale clasei,/ (îşi ţin drujba legatǎ de coapsǎ,/ cu funiile hormonale ale delirului,/ ale întâmplǎrii)“. Printre vitrine, faruri şi muncitori cu baroase ei trec supersonic: „Pǎrul lor are un zbor de F 17“. Dar ce cautǎ liceenii ǎştia în echilibru „pe funia-nnodatǎ a sexului“ tocmai în decor dostoievskian? De ce gâfâie ei pe Nevski-Prospekt în mici tornade de un romantism disperat? Când, uite, poeţii la modǎ în 2008-2009 scriu despre mici nostalgii de metrou, şlefuiesc tǎrǎgǎneala cotidianǎ şi nu vor sǎ vadǎ mai departe de marginea cartierului lor. Senzaţii fragile, gânduri mici, resem­nare de bun-simţ. De ce nu se linişteşte şi Linda? De ce se tot îmbatǎ cu cianuri care îi agitǎ sentimentele pânǎ la exasperare?


Şi mai zic unii înţelepţi cu multǎ glagore cǎ adevǎrata culturǎ e cea care rǎmâne dupǎ ce ai uitat tot ce ai citit. Un decant, un precipitat. Linda uitǎ şi rǎmâne cu figuri carnavaleşti pe cortex. Nu prea vesele. Mai degrabǎ coşmareşti. Cum sǎ fii molcom, amuzant şi pedant când „strǎzile pornesc motoarele şi maşinile de tocat carne“, când „oraşului îi cresc nişte colţi de beton,/ canale cu botul de fiarǎ sar sǎ-ţi sfâşie glezna“, iar vitrinele „stau înşirate ca nişte bufniţe pe firul trotuarelor?“ Îmbrǎcatǎ în „cǎmaşa pereţilor“, poeta se sufocǎ, dǎ în clocot, se zbate pânǎ scoate din ţâţâni relieful citadin. Expresionismul devine contondent, zbiarǎ şi sare la gâtul demenţei generalizate. Intenţia este de criticǎ acerbǎ. Înfǎptuitǎ nu discursiv-silogistic, ci prin deformǎri şi urâ­ţiri manieriste. O poezie ocazionalǎ, care nu doar înregistreazǎ cotidianul, dar îl şi spulberǎ, îi dǎ la ivealǎ hidoşenia.


Din decorul mitraliat continuu, retragere de respiro în tranşee. Şi când colo, ce gǎseşti aici? Molima s-a infiltrat pânǎ şi în gǎoacea ta: „Dimineaţa – când singurǎtatea-ţi seamǎnǎ/ cu nişte creieri sleiţi pe pereţi“. Deci nu-i nimic de iubit, de mângâiat când te întorci la tine. Atunci, la luptǎ! Cel puţin aşa nu înnebu­neşti clorotic, cum li se întâmplǎ multor poeţi ai noştri. Şi lupta începe zilnic, la ore fixe: „dimineaţa trage rǎguşit cu tunurile ei de eşapament:/ aruncǎ peste oraş flegma subţire a indiferenţei“. Armatele de funcţionari trag salvǎ dupǎ salvǎ din birourile lor imaculate: „de prin birouri se-aude/ duduitul pixului cu care se bat ei în piept/ ca-ntr-o armurǎ de muci!“.

Mai ţineţi minte liturghiile demonice ale lui A.E. Baconsky? Cele imprimate pe bandǎ de magnetofon şi derulate obsesiv în biserici pustii? Se pare cǎ mai este pânǎ la ele. Apo­calipsa funcţionǎreascǎ încǎ nu a sosit. Mai existǎ un soldat universal care iese la luptǎ împotriva rutinei şi a birocraţiei îmbuteliate în sticle securizate. În mâna luptǎtoarei, totul se transformǎ în grenade şi cocteiluri Molotov. Cu care nu exterminǎ pe nimeni. Doar picteazǎ cu explozii scene din vieţile noastre de cârtiţǎ pe zidurile oraşului. Linda Maria Baros mânuieşte arta ca pe un lanţ de bicicletǎ. Şi o face cu dexteritatea unui student francez din anii ’60, când universitatea se fǎcea pe baricade, iar manifestaţiile se puteau numi „instituţii bastarde“.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul