Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Romanul, colaj de fragmente explodate

        Geo Vasile

În sudalmă lumea e mică; deasupra ei atârnă un bulgăre de sânge. Şi în sudalmă mama pândeşte un mosor cu firele încâlcite deasupra lumii. Pe căldura asta înjuri de gheaţă, spune Adina şi maxilarele Clarei mestecă, limba ei se zbate în gură. Când înjură, Clara face mereu creţuri în obraz, în sudalmă fiecare vorbă e un glonţ şi poate să ţintească obiectele de pe buze. Şi pe mama obiectelor. Adina şi Clara sunt întinse pe o pătură. Adina e goală, Clara nu are pe ea decât chilotul de la costumul de baie.” Nu, nu este vorba de un fragment dintr-un poem de Gellu Naum, ci de câteva fraze luate absolut la întâmplare din cartea Hertei Muller Încă de pe-atunci vulpea era vânătorul, Humanitas Fiction, 2009,  218 p., traducere (excelentă) de Nora Iuga după ediţia germană apărută la München în 2009. Prima ediţie a cărţii a apărut în 1992 şi va fi ecranizată în regia  lui Stere Gulea  în 1993 sub titlul „Vulpe-vânător”.


Ludică până la paroxism, non-sens şi absurd, cea mai tânără scriitoare laureată a Premiului Nobel (n. 1953, Niţchidorf, Timiş) aruncă asupra lumii o privire înstrăinată, suprareală, contaminându-şi personajele şi climatul cărţilor cu propria stare de teamă, nesiguranţă, psihoză. Realismul descrierilor maniacale (cooperativa Progresul, agricultura făcută cu elevi şi soldaţi, festivismul ce nu ocolea nici manualele de şcoală, abatorul „greutatea în viu şi greutatea după tăiere”, spânzurarea tinichigiului şi obsedantele, omni­prezentele role şi plase de sârmă, universul casnic, familial cu promiscuitatea şi sordidul aferent)  este subminat voluntar de o tehnică narativă specifică: de la cuvânt la cuvânt se deschid fantele unor metamorfoze miracolistice. Ecoul stărilor sufleteşti şi sociale (acţiunea, câtă e, are loc exclusiv în România, în dezolanta provincie universală a României comuniste, toate personajele au nume româneşti)  nu exclude corespondeţele stranii între elementele naturii, sentimente şi oameni. Este consemnată cronica neagră a regimului, nicicând apărută în oficioasele de stat şi de partid, cum ar fi fuga în Iugoslavia prin traversarea Dunării şi împuşcăturile care se auzeau noaptea, filajul sau urmărirea pe stradă a elementelor „duşmănoase”, soarta femeilor de la fabrica de pantofi sau de... sârmă, din şcoli etc,, hărţuite şi silite, în schimbul unor avantaje minime care li se cuveneau de drept, să se lase înghesuite şi violate de şefi, directori, agenţi sau informatori ai Securităţii, tip Pavel Murgu, nomenklaturişti. În această privinţă, Juriul Academiei suedeze a formulat o motivaţie judicioasă cu privire la opera Hertei Muller: „prin concentrarea poeziei sale şi francheţea prozei a ştiut să descrie peisajul desmoşteniţilor”. Herta Muller, în versiunea sa de Alice în ţara absurdului, construieşte prin aglutinare şi reconstituire un univers deteriorat, rezidual, dizarmonic, primejdios, cu conotaţii groteşti, caricaturale (vezi portarul şi portăreasa fabricii), care la nevoie pot fi şi aluzii socio-politice. Sigur, Herta Muller n-a fost Paul Goma în privinţa disidenţei; sigur, a avut de suferit din partea regimului pe linie profesională, dar a avut în schimb şansa de a face parte din minoritatea şvabă şi primită cu braţele deschise de autorităţile nemţeşti;  pentru scriitoare nu mai era o problemă în 1992 în Germania să scrie  despre o Românie defunctă a socialismului multilateral dezvoltat, cu foa­metea, cozile la orice ar fi fost cât de cât comestibil, întreruperea curentului electric, defilarea pe străzi a sacoşelor transparente de plastic, inclusiv despre „onduleul de pe frunte” al celui mai iubit fiu al poporului, acest părinte colectiv care, în decembrie 1989, s-a enervat atât de tare încât şi-a împuşcat  odrasla (vânătorul de onoare al ţării) ca pe un tiran căzut în dizgraţie.


Tindem să credem că, prin formaţia sa cultural-spirituală (studii superioare la Universitatea din Timişoara), dar şi prin faptul că  plecarea sa definitivă din România a avut loc la 33 de ani, scriitoarea de origine şvabă îşi are sursele de căpătâi în literatura română, de la Urmuz la Eugen Ionescu, de la Gellu Naum, Virgil Mazilescu la optzecişti precum Mircea Nedelciu sau Daniel Vighi. Când renunţă la stilul alegoric, metonimic, la monologul interior sau la apolog (vezi episodul esopic al gândacilor roşii), Herta Muller îşi ţese textul cu aceeaşi răbdare benedictină din absurde, scabroase, neliniştitoare senzaţii prozaice tip „Praful este în fiecare dimineaţă mai bătrân decât ziua” sau din înfiorătoare, incredibile realităţi: chiuretajul Clarei a fost posibil doar cu ajutorul securistului, deghizat în avocat. Ironia şi persiflarea au gustul amar ar sarcasmului, dar şi al delirului cu noimă, naumian. Efecte inedite obţine scriitoarea atunci când adoptă stilul unei eleve cu înclinaţii certe literare şi care îşi face temele sau completează jurnalul: „Liviu e coleg de şcoală cu Paul, de doi ani e învăţător într-un sat mic din sud, unde Dunărea taie ţara, unde câmpurile se lovesc de cer şi ciulinii scuturaţi aruncă perne albe în Dunăre. În sat ţăranii beau rachiu înainte de micul dejun şi merg la câmp, a spus Liviu, Şi femeile îndoapă gâşte cu porumb unsuros. Şi miliţianul, preotul, primarul şi învăţătorul au dinţi de aur în gură”.


Romanul este construit din episoade mai mult sau mai puţin disparate, într-o falsă dezordine picassiană sau daliană, cu accente expresioniste şi hiperrealiste. Suntem în preajma Revoluţiei din decembrie 1989. Se fac arestări în rândul disidenţilor. Adina, alter ego-ul  autoarei, este anunţată chiar de Clara, amanta şi colaboratoarea securistului, să se ascundă undeva la ţară. Zis şi făcut. Împreună cu doctorul Paul sunt găzduiţi în casa de la ţară a unui prieten comun. Între timp, au loc evenimentele ştiute, fuga comandantului suprem care ordonase foc împotriva demonstranţilor de la Timişoara, capturarea acestuia şi tot ce-a mai urmat. Dispar lozincile mobilizatoare din fabrici, operele, fotografiile şi portretele tovarăşului devin un munte de gunoi menajer. Românii se pregătesc de un nou început de istorie. 


Pentru a da o explicaţie cât de cât verosimilă titlului cărţii, apelăm la un citat din carte, o amintire din copilărie a Adinei: „Vânătorul puse vulpea pe masă şi-i netezi părul. Spuse, vulpile nu se împuşcă, vulpile cad în capcană. Părul şi barba şi perii de pe mâini erau roşii ca vulpea. Şi obrajii, încă de pe atunci vulpea era vânătorul”.


 Poetă, eseistă şi prozatoare, membră din 1995 a Academiei Germane de Literatură şi Poezie, autoare a peste 20 de cărţi, majoritatea în limba germană, Herta Muller practică o scriitură eliptică, fragmentară, dezasamblată, o scriitură a filamentelor întrerupte. Partitura sa nu suportă continuitatea timpului, succesiunea e zigzagată, urzeala se deşiră în faţa cititorului, eventualele cusături plesnesc. Herta Muller scrie prin juxtapuneri de fotograme comunicante subteran şi aparent independente.  Dialogurile sunt scurte şi fragmentate, aproape inexistente, tot atâtea semne ale lipsei de comunicare şi comuniune, înlocuite însă de suspiciune.

Încheiem prin a-l cita pe Ernest Wichner, cititor în original al scriitoarei: „O blană de vulpe în apartamentul profesoarei Adina devine un simbol al ameninţărilor unei Securităţi omniprezente pe când regimul începe deja să se clatine. (...)Decăderea oamenilor, ba chiar a unei întregi ţări, este redată aici până în cele mai mici detalii - în toată această suferinţă pare că natura însăşi trece de partea terorii. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul este probabil cartea cea mai românească a acestei mari autoare de limbă germană“.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul