Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Efectul de Madreperla

        Ştefania Coşovei

 


Motto:Mai bine să nu vii. Faptul că te chem la mine este o groaznică ticăloşie. Şi ce te-ar putea îndemna să-ţi îngropi viaţa alături de mine? Îmi eşti dragă şi în momentele grele m-am simţit bine lângă dumneata. Numai în prezenţa şi în faţa dumitale puteam vorbi cu glas tare despre mine. Dar aceasta nu înseamnă nimic. (…). Gândeşte-te că nu am nicio milă faţă de dumneata dacă te chem, şi nici respect dacă te aştept. Şi, totuşi, te chem şi te aştept.”


 Dostoievski - Demonii


 


 


 


Miriam se trezea în fiecare dimineaţă printre aceleaşi întrebări: Unde o să ducă relaţia asta? Dar era o relaţie! Până când va putea duce taina? Taina, care o urmăreşte ca o umbră? Cine e bărbatul în negru care, obsesiv, îi stăpâneşte simţurile, gândurile, dimineţile şi amurgurile, nopţile, bucuriile, tristeţile, gesturile, cuvintele, viaţa şi moartea? 


Când întrebările o sufocau, Miriam se resemna… îşi amintea cum îl visează. Acelaşi vis, mereu… frumos vis… ea şi Armand pe străzile oraşului, căutând un meşter clopotar. Un oraş argintiu cu biserici înalte şi oameni frumoşi. Se plimbau pe alei pietruite cu albastru, iar aerul mirosea a parfumul lui şi a cafea. El fuma Dunhill negru şi povestea.  Ea îl asculta sau se prefăcea că-l ascultă.


- Armand, să nu pleci niciodată din viaţa mea!


- Taci, femeie…


Îi spunea asta atât de blând încât amuţea. Nici în vis nu-i privea ochii… Ar fi vrut să-i spună cât înseamnă pentru ea… ar fi vrut să-l poată atinge, ar fi vrut să urle… să-i cerşească un gest, o privire, să-l roage să dea vieţii ei un sens sau un final! Dar el ar fi înţeles? Şi dacă ar fi înţeles, la ce bun? Cu ce o putea ajuta? În fond, era lupta ei, era labirintul, absolutul… era ultima ei dragoste! Armand… putea fi sau putea să nu fie!


Când, în sfârşit, se încumeta să-i adreseze un cuvânt, Miriam spunea numai tâmpenii… sau aşa i se părea ei.


- Ştii, Armand, câteodată încerc să te gonesc din mine!


- De ce, baby? Îţi fac rău? Dacă îţi fac rău, am să dispar…


- Nu înţelegi? Sunt zile, sunt nopţi în care obosesc! Mi-e foarte greu să trăiesc aşa…


- Cum, iubito?


- Să mă gândesc mereu la tine, numai la tine, să dau noi justificări acestor aşteptări!


- Hmmm… Ştii doar că sunt un călător… prin mii de stări… te-am prevenit. Iar eu am nevoie de tine vie!


- Dependenţa asta de tine e ca o boală, Armand! Poate că ar fi mai bine să rămânem prieteni… Ce nevoie ai tu de mine?


- Să nu mă faci prieten niciodată! Lasă-mă amant, iubit, bărbat, mustang, dar nu prieten!


- Dar dacă am vreodată nevoie să vorbesc cu tine… să-ţi cer un sfat?


- Nu! Nu-mi da secretele tale! Familiaritatea naşte dispreţ. Şi predictibilitatea naşte plictiseală. Misterul, baby, misterul… Nopţile… te voi fura din tine…


Să te ia dracu’ cu misterul tău, baby! – îi venea câteodată lui Miriam să-i strige şi să fugă. Dar Armand îi ghicea gândurile şi, cu glasul lui de diavol în călduri, îi mângâia venele, i le golea încet, o sfâşia cu o răbdare chirurgicală, o desfăcea şi o alcătuia ca pe un puzzle, o ghilotina tandru:


- Îţi spun toate astea cu drag, doamna mea… tu ştii cât te respect, ştii cât îmi eşti de specială, Miriam. Nu te amestec în vulg…


- Nu ştiu. Şi nu înţeleg de ce eu?


- Pentru că tu… ai căldura acelui pământ bun de lucrat în palme, eşti lutul căruia nu-i trebuie apă, dar din care ies vase şi opaiţe... eşti lumină şi amurg. Asta îmi vine în minte când mă gândesc la tine….


- Armand…


- Eşti, frumoasă, senină, unică. Asta te deosebeşte, Miriam! De curând, am atins o stare... am văzut rămăşiţele civilizaţiei Cucuteni…


- Ce legătură…?


- Lasă-mă să-ţi spun... ai foarte mult din căldura culorii lor… efectul de madreperla.


- Eu…


- Da! Asta e culoarea ta, sideful acela mat... organic... asta eşti tu!


- Armand, nu te juca…


- Plângi? Draga mea…


- Plâng pentru că nu cred în vorbele tale atât de frumoase şi de atent… alese… dar aş vrea să cred…


- Dar sunt sincer…


- Şi… să nu râzi de mine. Nu ştiu ce înseamnă efectul de madreperla…


- E normal să nu-l ştii, iubito, e rarisim. Dar, în tine, e la vedere, e sus pe frontispiciul tău. Şi de data asta n-am să fiu deloc modest: doar eu îl văd. Aşa cum şi Caravaggio, Delacroix, Correggio, Caillebotte, Braque şi Goya l-au văzut în alte femei. Cu o femeie ca tine poţi face orice, dar nu o poţi ignora sau terfeli niciodată...


- Să cred că absenţele tale nu înseamnă indiferenţă? Să-mi pierd luciditatea pană la capăt… şi să scap de obsesie…


- Îţi sunt obsesie?


- Da!


- Atunci, ascultă-mă! Eu îmi fac timp pentru fiecare om din viaţa mea. Am câte un… sertar pentru fiecare. Într-o aparentă dezordine, e o foarte mare ordine. Sunt dependent de feminitate, nu cer decât… secunde de iubire pentru că ştiu să dau  înapoi minute… Ştiu că orice dragoste aduce de la sine mântuire prin suferinţă, dar eu n-am timp de suferinţă. Şi nici de lacrimi. Vreau să-ţi inoculez totul! Să fii dependentă de mine, dar liberă! Şi să ardem… încet.


- Am să aştept… să se transforme secundele în minute, numai că nici eu nu mai am timp…


- Trebuie să ai timp! Te declar parte din mine! Nu mai poţi fugi. Pentru că ai un sertar al tău… îngrijit… bine aerisit… Cu timpul, vei realiza cum sunt preparat şi construit. Sunt un bărbat „uşor”, comod, dar nu modificat! Nu trăiesc simplu... iubesc viaţa mea şi oamenii. Nu am reguli şi nici timp ieftin. Iubesc repede, pentru că iubesc deştept. Sunt un mustang liber! Mă îngrădeşti, rezist. Îmi dai morcov, mănânc... dar dacă îmi pui căpăstru, îl muşc... Mă atingi brutal, accept şi lovitura. Îmi legi ochii, mă învârţi în cerc? Te plimb cuminte... Hmmm, dar, când laşi ţarcul deschis preţ de o secundă, ies! Nu în grabă, ci încet... atât cât să mă vezi ce mândru sunt… nu pentru că scap, ci ca să vezi ce-ai pierdut! Ai pierdut libertatea… nu a mea, a ta.


- Îmi spui prea multe…


- Eşti deşteaptă, uneori îmi vine să-ţi spun tot…


- Nu sunt deşteaptă… şi nu sunt nici aşa de… specială cum îmi spui…De ce te-ai oprit la mine? De cine îţi amintesc eu?


- Miriam…  Nu lăsa mustangii lângă tine… niciodată prea aproape... iar dacă o faci, spune-le că şi tu cunoşti unul... chiar pur-sânge... Te voi ajuta să-i dobori!


Şi dispărea zile întregi, săptămâni… fără niciun semn… fără o vorbă, fără un gest, fără să-i pese că ea ar fi putut să moară aşa… aşteptându-l… Dar cum să moară, când el abia o înviase? Rămânea confuză, posacă ori veselă fără motiv, îngrijorată ori senină, dar mereu aşteptând. Aşteptând ce? În fond, ce însemna ea pentru el? Un joc… un amuzament, un experiment, o bătaie de aripă, o secundă din timpul lui atât de preţios…


 


Iubesc detaliile... iubesc devenirea...


iubesc dexteritatea degetelor


 


Când l-a cunoscut, Armand a prevenit-o: „Dau dependenţă, doamnă… va veni o vreme când am să-ţi curg prin vene…“. Asta a nedumerit-o puţin, dar nu a luat-o chiar pe nepregătite. Pentru că, de ceva timp, Miriam fugea de trecut, dar şi de prezent. Până şi oglinda liftului îi spunea că e vremea să se resemneze. În jurul ei, oamenii îmbătrâneau. Femeile se urâţeau pe dinăuntru, bărbaţii vorbeau doar despre cancer, prostată, spital, moarte, preţul sicriului… Totul îi părea previzibil, monoton, viaţa ei zăcea aruncată undeva, într-un cuier vechi, ca o haină prăfuită pe care nu te înduri s-o arunci ştiind sigur că n-ai s-o mai porţi niciodată.


Aşa că într-o dimineaţă de primăvară s-a ridicat din pat, s-a spălat, s-a îmbrăcat, s-a machiat, s-a parfumat, şi-a mângâiat câinele cu gesturi mecanice, cu o tandreţe târzie, aproape arctică şi s-a privit în oglindă: „Trebuie să fac ceva cu viaţa mea…”. După care a ieşit din apartament cu sentimentul că părăseşte închisoarea în care ispăşise ani grei de pedeapsă nemeritată...  


Dar au mai trecut nişte zile până când Miriam să ia în serios promisiunile acelei dimineţi de primăvară.     


 


Iubesc atingerea... iubesc ciocolata neagră…


iubesc arhitectura franceză…


 


Miriam îşi bea cafeaua. Ca în fiecare dimineaţă: cinci ţigări şi o cană mare de cafea, uneori chiar două. La televizor, un analist politic explică ceva cu o voce spartă, de câine răguşit. Se tot încurcă în vorbe, se bâlbâie, face dezacorduri… cade guvernul sau n-a căzut guvernul… sau va cădea guvernul… apoi ceva despre un slogan electoral… cică… România şi bunul-simţ… „Ce căcaturi! Ce vină am eu că m-am născut în ţara asta…?” – îşi spune Miriam în timp ce-şi aprinde prudent, cu degete lungi, abia lăcuite în roşu, a cincea ţigară a acelei dimineţi.


Dimineţile lui Miriam? Calme, tăcute, singure. Ceasul deşteptător, oglinda din baie, care-i subliniază generos cearcănele insomniei de azi-noapte, gustul pastei de dinţi, filtrul de cafea, aerul proaspăt din camera de zi, fumul albastru al primei ţigări plutind printre mobile şi cărţi, aroma mereu aceeaşi a cafelei… duşul matinal… obsedanta revenire la oglinda în care vede o femeie de 47 de ani, apoi acelaşi parfum… acelaşi deodorant Nivea, prognoza meteo, câinele care trebuie îndelung mângâiat… dar lasă păr câinele ăsta şi Miriam s-a cam săturat să-l mângâie, de vreo 7 ani, aşa, pentru orice eventualitate, ca să nu latre, să nu cerşească tandreţe, dar mai ales să nu-i umple hainele de păr.


 Oraşul e neschimbat: căldură, praf, schele, muncitori, gropi, blocaj în trafic, mitocani, femei tinere îmbrăcate în haine scumpe, dar de prost-gust, maşini luxoase, bătrâni săraci cerşind, cafenele lounge, iz de cadavru în descompunere, flori de plastic, case lăsate în paragină, reclame, asfalt, curve, porumbei, gunoieri, florărese… deziluzii.


Miriam se urcă în autobuz şi priveşte în gol prin geamurile murdare. În dreptul magazinului de rochii de seară, autobuzul încetineşte, iar Miriam ştie că vor urma minute întregi de aştep­tare. E ora la care mitocanii cu bani îşi aduc copiii la şcoală. O şcoală particulară, desigur, unde învăţarea alfabetului costă, pro­babil, mii de euro… Ăia, mitocanii cu bani, îşi „descarcă” odraslele din limuzinele lor de lux. Blochează traficul, ocupă trotuarele, se aud ţipete de claxoane, înjurături, zgomot de frâne, blesteme… dar Miriam s-a obişnuit şi cu asta. Sau crede că s-a obişnuit. O nouă zi de vară în oraşul ei, capitală europeană.


În fiecare joi, Miriam se întâlneşte cu prietenele ei într-o cafenea mică neştiută de nimeni, la adăpost de toată mizeria oraşului. De fapt, o casă veche… boierească, renovată ieftin, o curte interioară  cu vreo cinci mese şi mulţi copaci plini de mierle. În timpul săptămânii, localul e mai întotdeauna gol sau aproape gol, iar ea se simte bine în cafenele goale.


Miriam zâmbeşte spre fata de la bar, caută din priviri masa preferată, se aşează şi priveşte ceasul de la mână, apoi ceasul din perete, apoi în gol.


În timp ce se scotoceşte într-o poşetă imensă după telefonul mobil, ţigări şi brichetă, îşi aminteşte că ştie locul ăsta de la un tip, unul, Adrian… fizician sau matematician, mă rog, n-o interesase niciodată cu ce se ocupă Adrian. Se cunoscuseră acum vreo trei ani, într-o după-amiază de sâmbătă… Era acasă, citea ceva când a auzit soneria. Cine dracu’ să fie la ora asta – s-a întrebat nedumerită, pentru că nu primea niciodată pe nimeni în după-amiezile de sâmbătă.  „O fi vreo misionară… sau vreun comis-voiajor” – s-a gândit Miriam în timp ce se îndrepta către uşă încercând să nu-şi piardă răbdarea. Pentru că soneria suna prea lung şi prea insistent… de parcă ăla sau aia care stătea cu degetul lipit de butonul de plastic avea să-i dea o veste foarte importantă… că se apropie sfârşitul lumii, că a primit un premiu important… o excursie la Viena… sau un set de aşternuturi de pat…


Dar în faţa uşii stătea un bărbat, care ar fi putut fi chipeş, dacă nu era atât de…  şters, destul de tânăr, de înalt şi de corect îmbrăcat pentru acea oră a zilei. Avea un zâmbet plăcut, aproape sincer şi mâini foarte frumoase, iar parfumul lui îi amintea lui Miriam o perioadă plăcută a vieţii ei.


 Cu un glas calm şi sigur, bărbatul din pragul casei i se adresă privind-o prin uşa întredeschisă:


- Bună ziua, Miriam… Bine te-am găsit.


- Cine eşti? Nu te cunosc!


- Nu mă cunoşti. Numele meu este Adrian…


- Şi ce doreşti?


- Vreau să te cunosc…


- De unde ai adresa mea?


- Ţi-am furat cartea de vizită de la o bună prietenă de-a ta… 


- De ce????


- Pentru că mi-a vorbit atât de urât despre tine, încât m-a făcut fooooarte curios…


Miriam zâmbeşte acestei amintiri în timp ce se întreabă, dar nu prea mult, ce-o mai face Adrian… oare era fizician, sau matematician? Previzibilul Adrian cu previzibila lui tandreţe… cu previzibilele lui poziţii sexuale… cu previzibila lui oră de culcare… cu previzibilul lui mic-dejun… rigurosul Adrian care ţinea minte totul cu o precizie de robot, care nu tresărea niciodată…

De undeva, din spatele barului se aude un cântec senzual şi blând ca o împăcare care o face pe Miriam să regrete comportamentul ei din ultima dimineaţă a relaţiei cu Adrian. Poate că nu trebuia să se scoale aşa… din pat şi, chiar la prima oră a zilei, să-i spună brusc: „Relaţia noastră a luat sfârşit, dragul meu Adrian. Nu mă văd îmbătrânind lângă tine”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul