Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Proză

        Ioan Lăcustă


Născut în 1948, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România.


Cărţi de proză: Desant ’83 (Cartea Românească, 1983, volum colectiv); Cu ochi blânzi (Cartea Românească, 1985); Linişte (Cartea Românească, 1989); Calendarul de nisip (Ed. Militară, 1989); În şoaptă (Cartea Românească, 2001); Fără Caragiale (Albatros, 2001); După vânzare (Curtea Veche, 2005).


Alte cărţi: 1919-1937. Zece alegeri parlamentare. Cine a câştigat? (Ed. PRO, 1998); 1944-1947. 31 de luni care au schimbat România (Scrisul Românesc, 1999); Cartea lumânării (Rafet, versuri, 2001); Gheorghe Gh. Mârzescu, 1916-1918. Fapte şi impresii zilnice (ediţie îngrijită, prefaţă şi note, Editura Curtea Veche, 2004); 1948-1952. Republica Populară şi ROMÂNIA (Curtea Veche, 2005); Memorie sau memorialişti. De la o Unire la alta. 1859-1918 (Albatros, 2005).


Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (1985); Premiul special al revistei Luceafărul (1985); Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române (1990); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2000) ş.a.


Ar fi vrut să nu se enerveze, deşi simţea cum ziua îi era pe stricate. Avea s-o repeadă după-masă pe Ramona. Încă un motiv ca ea să-i scoată ochii că s-a răcit. Ce-i drept se cam săturase de fiţele ei. Intraseră pe fază şi cei de sus, tov. colonel Ghiţă mai ales. Simţea că-i pusese pe urmă pe cineva, dar încă nu reuşise să afle cine-i. „O fi din ăştia noi", gemu scârbit. „Are facultate şi-i pune să stea să raporteze cu cine mă regulez!"


Ultima dată, în povestea cu inginera de la S.T.C.L., umbra avusese bunul simţ şi-l prevenise. „Tov. Goncea, am sarcina să vă filez. A ajuns la şefu problema cu toar’şa Lelia şi n-am ce face. Se ştie. Eu stau şi vă aştept pe colţ, la Alunului. Intraţi în obiectiv la şaişpe treizeci şi aveţi o oră la dispoziţie. Mai mult nu pot, zău, credeţi-mă."


S-a rezolvat atunci, fără probleme. „Încă trei–patru file la dosar", zâmbi, scoţându-şi cutiuţa cu „Urso". De câte ori avea nervi, doctorul Şain îi recomandase „Urso". Descongestionează bila.


Apăsă nervos pe butonul interfonului. De cealaltă parte a uşii, sergentul Pungă luă poziţia reglementară. „Da, toa’ maior. ’Nţeles. Numă că toa’… taica părinte s-a dus la vece. Ăialalţi? A plecat. A mai rămas tov. inginer. Da a plecat şi dânsul pân la telefoane. ’Cea că sună la ţară să contramandeze înmormântarea. Zău că aşa zicea. ’Cea că v-aţi bătut joc de memoria răposatului".


„Memorie, pufni Goncea. Ce ţi-e şi cu ăştia. Bandiţi până şi la nepoţi. Tineret crescut de noi, şcoală de la noi, vacanţe de la noi, slujbă de la noi, viaţă tihnită că le purtăm noi de grijă şi ei se-mpiedică când e la o adică în nişte oase".


Câteva ciocănituri uşoare în uşă. Îl lăsă pe celălalt să mai bată de câteva ori, să simtă că deranjează, apoi mormăi răstit:


– Intră.


Părintele Macovei se strecură anevoie printre uşile capitonate. Poala anteriului se agăţase de o ţintă şi preotul o smunci ferit. Se opri în dreptul măsuţei cu câţiva trandafiri aproape veştejiţi.


Goncea se ridică. Veni spre el şi-l privi nedumerit. Părintele, înalt, gârbovit, cu barba colilie, îşi rezemă de colţul măsuţei servieta gălbuie, burduşită, legată cu o curea maronie.


– Nu vrea, dom’maior. Am încercat să-i explic şi eu că nu-i cazul să fie aşa de habotnic, când e vorba de un gest atât de frumos din partea partidului şi a conducătorului, domnul secretar general. Am dat să-l lămuresc, aşa cum aţi indicat, şi cum credeam şi eu că e creştineşte corect să procedăm în consecinţă, având în vedere situaţia neprevăzută creată. Adică i-am spus, creştineşte, fiule le punem în raclă şi nimeni nu le mai vede. Ce tot o mai prelucrăm, chiar i-am zis, că mă enervasem şi eu, ce atâta opoziţie, că, la urma urmelor, tot oase de creştin sunt. Tot de la suferinţă vine. Cum aţi indicat şi dumneavoastră.


– Şi ce vrea do-mle de-o ţine friptă aşa?


– Zice că lipseşte tija. Domnul… unchiul lui, zicea că avea o tijă în umărul drept. Îl bătuse opoziţia în treijdoi, când a fost cu furtul urnelor, a scris şi la gazete atunci, au vrut să-l martirizeze de p’atunci, eroul democraţiei, da’ s-au liniştit dacă au pierdut, eram la seminar atunci, ultimul an, da’ urmăream şi eu cum mergea vremea, încotro se apleacă democraţia... Şi mai zicea că nu se vede nici măcar gaura.


– Ce tijă, popo, ce tijă? De tijă ne arde nouă? O fi putrezit dracului şi aia.


Părintele îşi făcu repezit semnul crucii.


– Nu vorbiţi cu păcat, dom’ maior. E datoria familiei să…


– Ce datorie, bre, ce datorie? Are toate oasele? Are dinţii? Are păr? Ce mai vrea? Să zică mersi că a venit dispoziţia asta să-i reînhumăm, că altfel nici dr… cine mai ştia de ei. Putrezeau acolo, neştiuţi de nimeni. Ce mare scofală o tijă, o gaură, ce-o fi fost. De rămânea acolo, sub coasta de la Chelitura şi acu’, era mai bine? Cum de n-or fi înţelegând că, gata, am făcut pace, să şi-i ia şi să şi-i plângă acolo, unde zice că a fost eroi şi martiri. Şi i-l dăm cu inventar, nu că mi-a venit mie să pun nu ştiu ce ciolane la pachet. E espertate, popo, nu e de la morgă.


– Nu-i creştineşte, totuşi, dacă stăm să ne gândim, murmură părintele. Strămoşii tot strămoşi rămân, la urma urmelor, orice ar fi făcut la viaţa lor. De-asta este mila şi iertarea Domnului.


– Nu mă lua la sentimente, popo. Aşa le-am primit, aşa le dau. Scrie pe săculeţ numele lu’ unchi-su? Scrie! Să semneze de primire şi mă descarc şi eu. Şi plecaţi şi voi să-i faceţi pogrijania. Aşteaptă ăia la ţară. Le-ngheaţă coliva ălora la cimitir aşteptându-l.


– Nu pot, dom’ Goncea. Nu pot, crede-mă. Dacă refuză, nu pot să-l conving să ia pe un altul. Nu-i creştineşte.


Goncea se aşeză la biroul lui. Îi făcu semn preotului să se aşeze şi el pe scaunul din faţă.


– Ascultă, părinte, să luăm altfel treaba. Să-ţi explic eu cum e şi cu creştineştele ăsta cu care mă prelucrezi, de parcă eu aş fi pocăit sau de-ai lu’ Mahomet. Sunt şi eu creştin, mănânc şi eu anaforă şi beau aghiazmă, aşa că cunosc sentimentele astea cu care vii acu’. Da’ povestea cu Eroul Necunoscut o ştii, dacă e să te întreb şi eu? Ai auzit de el?


– Eroul de la Mărăşeşti, cum să nu, îngână preotul. Eram elev în primul an la seminar când a trecut trenul prin gară la Buzău. Am ieşit cu şcoala şi am cântat.Era fanfară, armata, popor peste popor. Noi stăteam aliniaţi, pe trei rânduri, chiar în capul peronului, cum vii dinspre Râmnicu Sărat. În capu’ ălălat era normalistele. A fost şi Prea Sfinţitul.


– Păi, vezi? Deci a trecut eroul prin gară. Cu trenul. Cu armata. Cu fanfara. Da’ ştia careva cine-i în sicriu? L-a văzut careva?


– Era necunoscut, dom’le.


– Păi, vezi? Da’ de unde ştiu io că ăla din ambalaj era erou? Poate nu ştii că când a fost să se pornească toată ceremonia l-a ales la nimereală din porcoiul de oase sau ce-o fi fost acolo. Mi-a spus tata, că a fost chiar în compania de onoare la Mausoleu când a zis puştiu ăla „Ăsta-i tata". Sanchi, tată. Vrajă de-a burgheziei.


– Era un simbol, dom’ maior. De-aia i-a şi spus necunoscut.


– Întrebarea-i, a fost sau nu erou? Pă bune. Dacă l-a împuşcat la nimereală? Dacă el tocmai vroia să defecheze la inamic?


– Nu vorbiţi în deşert, dom Goncea. Era ceva înălţător. Simbolul neamului. Doar am fost în gară, am văzut cu ochii mei. Ştii cum plângea toţi? Şi cânta şi muzica militară. Cum să fie la nimereală...


– Am zis io altfel? Aşa e şi acuma. Avem aici oasele unui bandit. Partidul, personal tovarăşu’, s-a îndurat de i-a trimis la casele lor, şi vine ăsta şi spune că nu-i unchi-su. Da cine-i, popo? Cine să fie? Că tata nu poate fi. El n-a făcut politică. Nici bunicu, că el a lupat la şap’şapte. Nu-i tot de-a lor?


– Dacă n-are tija, şopti părintele Macovei.


– Parcă l-a controlat careva de avea tijă? Scrie la dosar că avea tijă când l-a săltat? Există vreun document de predare-primire în care să zică ceva de tija asta de care se agaţă acu’ inginerul ăsta? Nu scrie. N-avea, popo, semnalimente de tijă, manivelă, bujie sau ce dracu mai vrea ăsta să-i dăm acu’. N-avea, nu scrie. Nici p-afară, nici pă dinăuntru. Aşa că el e. Luaţi-l şi plecaţi, că se face acuşi seară. Îngheaţă lumea acolo, la cimitir, bea de supărare şi aşteptare, se pileşte şi se pune pă înjurat autorităţile. Mai am şi io p-ormă şi alte treburi, sarcini, n-o să stau doar cu sacii ăştia cu oase. Mai am cinci. Dacă toţi o să-mi facă chermezuri de-astea, unde-o să ajung? Nu mă bagă-n balamuc?


Ochiul vişiniu de la interfon clipi de câteva ori. Goncea apăsă pe butonaş. Se-auzi, gâjâită, vocea sergentului.


– Să trăiţi. S-a’ntors tov. inginer Nisip.


– Zi-i să intre.


Inginerul intră cu o faţă obosită, plictisită.


Goncea îi făcu semn să se aşeze pe celălalt scaun, din faţa părintelui. Îl studie preţ de câteva clipe. Îl năpădea furia numai cât îi vedea figura colţoasă, faţa nebărbierită, umbra de tristeţe din ochii obosiţi. „Le vrea binele şi ei face nazuri", pufni Goncea. „De-ar fi măcar vorba de avere, să fi avut dinţi de aur, placă de-aia de inox în cap, sau mai ştiu eu ce, dar aşa, o tijă. Le-aduc de la mecanică câte tije vor."


Încercă să zâmbească.


– Ei, cum stăm, tov. inginer? V-aţi mai gândit, aţi analizat? Că noi, aţi văzut, la dispoziţia matale, cu tot ce avem şi noi, nici o problemă din partea mea.


Nisip îşi frământă mâinile, nehotărât.


– Nu putem să-l luăm, totuşi, tov. maior. Am vorbit din nou acasă. Nu putem face aşa ceva. Ar fi păcat.


– Păcat de cine? ţipă dintr-o dată Goncea. Păcat de nişte oase? Păcat de-un pumn de oase? Aşa judeci, dom’le, bunăvoinţa noastră? Păcat zici?! I-auzi părinţele, cine zice de păcat. Da’ ce-a făcut unchiu’, ăla de stă acu în săculeţ, cum se cheamă. Aud? Cum se cheamă, tov. inginer, cu disciplina ta de om nou, cum crezi că se cheamă poziţia pă care s-a situat unchiul pă care partidul ţi-l dă să-l duci acolo unde îi este locul?


Nisip ridică din umeri, privind nedumerit faţa maiorului. Goncea se înroşise. Căscase gura trăgând puternic aer.


– Nu vă enervaţi, încercă să zâmbească vinovat inginerul. Mai putem aştepta. Cum am stat atâţia ani fără unchiul, mai putem aştepta, până-l găsesc. Zău, nu vă enervaţi.


– Ce să găsească, dom’le. Nu ţi-am spus? Gata! Lichidarea! S-a terminat cu groapa. Au mai rămas ăştia şase. Nu-ţi place ăsta? Nici o problemă! Du-te dincolo şi ia alt săculeţ, care-ţi place. P-alese, cât mai avem.


Părintele Macovei făcu speriat semnul crucii. Inginerul îşi plecă ochii îngrozit. Îşi frământa nehotărât căciula albă, flocoasă.


– N-aţi înţeles mesajul, tâlcul gestului nostru, oftă dintr-o dată îmblânzit Goncea. Vrem să uităm, bă. Izbucni în râs. Să uităm. Asta-i indicaţia. Facem pace. Vă luaţi morţii şi vă vedeţi de treabă. Partidul v-a iertat. Am lichidat cu trecutul. Altele avem pă agendă. Destindere, deschidere, reconciliere. Ce ştiţi voi cum se discută acu’...


Inginerul privi spre părintele Macovei. Acesta, la rându-i, îl cerceta pe Goncea nedumerit, lung, întrebător, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată.


– Hai, ce mai staţi, îi îndemnă maiorul. Mergeţi dincolo. Mai e cinci săculeţi. Sigilaţi toţi. Necunoscuţi. N-are nume, n-are date de identitate. Luaţi-l care vă place şi gata. Dacă nu-l vreţi pă ăsta pierdeţi, să ştiţi. Ce v-am dat io să ştiţi că era cel mai întreg. Garnitura complectă. Alţii întregi nu mai avem. Toţi ăialalţi e cu lipsuri. Unu e şi fără cap, îţi dai seama? Cum să mori fără cap?! S-a mai pierdut la dezgropare, ori la ambalaj, ori poate aşa a fost să rămână, incompleţi.


Nisip dădu să spună ceva. Goncea îi făcu semn să tacă.


– N-am altă soluţie. Luaţi săculeţu’, semnaţi la secretara tov. colonel Ghiţă şi până diseară îl şi îngropaţi. Plutonierul Barabulea vă aşteaptă în maşină.


Nisip încercă iar să spună ceva. Părintele Macovei îi făcu semn să tacă. Şopti ca pentru sine.


– Dumnezeu le vede şi le cântăreşte pe toate. Poate aşa-i voia Lui.


Se ridică, ajutat de Nisip. Sergentul Pungă apăru pe altă uşă. Goncea îi făcu semn să-i ia pe cei doi.


– Du-i la magazie, să-şi ia săculeţul şi p-ormă să treacă pe la tova Nichi să semneze. Copia mi-o aduci mie.


Se ridică şi el şi-i conduse până la uşa pe care intraseră. Îl prinse pe după umeri pe Nisip, oftând:


– Te-nţeleg, zău. Ştiu şi eu cum e când dezgropi morţii. Să-i iei, să-i duci, să-i priveşti în faţă. Săptămâna trecută am fost cu soţia la ea, la ţară. L-au dezgropat pe socru-miu ca să-ngroape un nepot dinspre soru-sa. Ştiu ce-nseamnă toate astea… Jale, nene, neamuri, lacrimi. Şi femeile, cu sentimentele lor de regrete. Te ia o ameţeală grozavă. De la lingurică. Cunosc şi te înţeleg...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul