Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ancheta LD

        Horia Gârbea

Ce semnifică pentru dumneavoastră, ca femeie şi ca scriitoare,  ziua de 1 martie?


Dar cea de 8 martie?  Aveţi o amintire specială  legată de aceste zile?


 


Andra Rotaru


 


Îmi aduc aminte primele felicitări pe care le făceam la grădiniţă, oarecum sfătuiţi de educatoare, pe care urma să le dăruim mamei, fie că era 1 martie sau 8 martie. Mi se întâmplă să găsesc şi astăzi astfel de felicitări păstrate de părinţi printre foile vreunei cărţi. Până la urmă, orice lucru datat e obligat să îţi amintească că într-o secundă s-a mai pierdut ceva. Orice gest frumos e predestinat unei vieţi de câteva momente. Acum nu mă mai semnez, nu mai datez documentele, vederile, articolele. Într-un fel, las lucrurile să treacă, mă bucur că se întâmplă, că ele au un început şi un sfârşit. Când e primăvară, îmi doresc zambile, nu ghiocei. Poate sunt neatentă, poate indiferentă, poate tot ce ţine de evenimente care adună într-un fel oamenii mă sperie şi nu le doresc. Aş spune că „în absenţa vacarmului, odată liniştea redobândită, pot să ascult fluturii care-mi zboară prin cap. E nevoie de multă atenţie, chiar de reculegere, pentru că bătaia aripii lor e aproape imperceptibilă. O respiraţie mai puternică ajunge ca s-o acopere“. Şi e bine aşa. Fără apropieri de vreun timp anume, fără aşteptarea vreunui simbol al primăverii. Mai ales că uneori primăverile sunt monstruoase, pot dura la nesfârşit.


 


Olga Delia Mateescu


 


Primele zile ale lui martie schimbă oraşul din temelii. O săptămânâ, unde priveşti se văd băieţi, tineri, bărbaţi impozanţi şi moşi cu flori timide în braţe. Pare altă lume! Dar ea există în fiecare început de primăvară.


 


Irina Petraş


 


Cum, în Agnita copilăriei mele, 1 Martie nu făcea diferenţa între băieţi şi fete, schimbul de mărţişoare petrecându-se în deplină egalitate, amintirea mea are doi timpi. În cel dintâi, Mărţişorul e prilej de etalat priceperea la răsucit mătasea albă şi roşie, la bibilit cât mai spectaculoşi ciucuri şi cănăfiori, la lucrat, tot din mătase albă şi roşie, steluţe de tot felul. În cel de-al doilea, începe să fie incomodată de potopul de fleacuri de „blehi” (de la blech, „tablă”, în germană), colorate, sclipitoare şi „de gata”, bulucite în jurul tău cu un exces blazat şi o risipă care le scade din preţul de altădată. Azi, bucheţelele de ghiocei cu care eşti îmbiat la colţ de stradă mi se par cei mai valabili mesageri de mărţişor. Pe vremuri, apăreau astfel de bucheţele depuse anonim la picioarele statuii lui Eminescu de lângă Teatru…


Cu ziua de 8 Martie nu m-am împăcat niciodată prea bine. Ştiu, e sărbătoare veche, împlineşte, dacă nu mă înşel, un secol şi n-are legătură cu vreun regim anume. Totuşi, am simţit în ea mereu o limitare şi o discriminare antipatică. Pe vremea când o consideram Zi a Mamei, îi scriam neapărat o poezie cu urări rimate cât mai dibaci, dar nu uitam să adaug, polemic, că ziua ei se cuvine să fie – şi este! – în toate zilele anului.


Mai târziu, am „săpat” cât am putut de mult la temelia acestei zile prefăcute. Dacă nu există şi o zi a bărbatului, n-are haz (nu ştiu dacă propunerea cu 5 mai va prinde!). În plus, nu mă dau în vânt după sărbători, programarea la nivel de glob pământesc a bucuriei şi veseliei îmi retează iniţiativele şi-mi blochează pofta de a petrece. Îmi plac sărbătorile spontane şi foarte personalizate, micile răgazuri. Reuniuni ale doamnelor, taclale de primăvară, cu puternic accent ludic (nicidecum „hai să vorbim de-ale femeilor!”). Ţin la diferenţă (am scris destule despre asta în Feminitatea limbii române), dar omul mă interesează, omul şi mintea lui creatoare. Cel care are nevoie cu adevărat de foarte puţin(e) pentru a fi împlinit/împăcat. Sărbătorile se definesc, de obicei, printr-un prea mult care să ascundă golul


 


Marta Petreu


 


În plină iarnă, la un moment dat, mama scotea sculurile de mătase albă şi roşie din adîncul lăzii de zestre şi, împreună, făceam mărţişoare. Era ritul prin care mama aducea primăvara. Împleteam şnurul, apoi făceam ciucurii, tăiaţi în formă de disc. Mai ales această operaţiune era peste măsură de delicată şi trebuia să ne iasă perfect, căci mama voia să avem mărţişoare ca nimeni altcineva. De 8 martie n-am ştiut însă pînă prin clasa întîi, cînd doamna Runcu, învăţătoarea mea, pe care o iubesc şi acum, a confecţionat, pentru fiecare elev din clasă, cîte un cadou pentru mamele noastre: o felicitare sub forma unui ghiocel, delicat haşurată cu verde pal şi galben. Nu-mi amintesc dacă mamei i-a plăcut sau nu.


Acum, însă, 1 şi 8 martie sînt două zile grandioase. Toţi bărbaţii care de obicei bîrfesc femeile, care le complimentează spunîndu-le că au o inteligenţă bărbă­teas­că, iar ele n-au voie nici măcar să clipească, ci trebuie să ia insulta ca şi cum ar fi într-adevăr un compliment... toţi bărbaţii care, dacă o femeie, Doamne fereşte, deschide gura să spună ceva, se simt obligaţi să vorbească peste ea şi să îi acopere glasul măcar 363 de zile pe an... toţi bărbaţii care aşteaptă de la femei ca ele să se dea la o parte pentru ca ei să poată avansa în autobuz, în ca­rieră, în trafic, toţi sînt daţi pe faţă cu zîmbete lipicioase. Şi toţi sînt purtători de floricele în mîini. E un spectacol magnific. Din cauza lor, dacă pot, în aceste zile stau acasă. Mie îmi plac ceilalţi oameni, bărbaţi şi femei deopotrivă, calmi, nefestivi, care uită, poate, să cum­pere floricele, care nu lucesc de duioşie anume în aceste două zile din an, dar sînt prieteni la bine şi la rău. Prieteni care, slavă Domnului, nu se întristează dacă mi-e bine şi care nu se bucură dacă mi-e rău.


Ca scriitoare, sînt grijulie să umplu numărul pe martie al Apostrof-ului cu texte scrise de scriitori bărbaţi.


24 februarie 2010, Cluj 


 


Simona-Grazia Dima


 


Eu nu iau zilele astea ad litteram, pentru că sunt sărbători laice, de clară coloratură socială. Totuşi, pentru ele au luptat nişte oameni, încât le tratez cu îngăduinţă. În fond, ne aduc aminte tuturor de unele dimensiuni uitate ale personalităţii umane, dacă admitem că fiecare bărbat are şi o latură feminină. E un prilej de meditaţie, cel puţin, de reculegere în faţa laturii feminine a universului. Ne îndeamnă să privim mai atent lucrurile şi fiinţele în fragilitatea lor, să ne înduioşăm de florile ce se scutură, împreună cu noi, oprind în faşă, dacă se poate, agresivitatea, spiritul de posesivitate exacerbat şi alte oribile trăsături „masculine”. Ar trebui să fie cumva, pentru bărbaţi, o lecţie de acceptare a ceea ce este altfel decât ei. Dar, fiindcă ele, zilele de 1 şi 8 martie, rămân, până la urmă, o blândă utopie, mă simt stingheră în acest răstimp, oricât de bine aş fi tratată: aş prefera să fiu considerată om, nu femeie, să nu fiu lovită oricând cu biciul de nişte proşti inconştienţi şi infatuaţi, care au stabilit, chipurile, regulile unui joc, obligându-i pe alţii să joace după cum cântă ei. Placiditatea şi falsa reverie a unei zile nu poate şterge petele de sânge ale prostiei obşteşti, aproape universale, dacă avem în vedere proporţiile. Din pricina acestui tip de prejudecăţi are de suferit, de pildă, poezia mea, căci, nu-i aşa, ca femeie se aşteaptă de la tine să scrii numai despre cât de importantă este pentru tine „dragostea” masculilor veşnic ahtiaţi şi eşuaţi.


    


 Andreea Răsuceanu    


 


Deşi primăvara e, din punctul meu de vedere, anotimpul tuturor neliniştilor şi nevrozelor, mărturisesc că port amuleta fermecată a mărţişorului şi cred în funcţia ei de talisman protector.  Perioadă moartă  din punct de vedere creativ - primăvara se trăieşte, nu se scrie -, luna martie aduce aceste două momente uzate, în timp, erodate, desemnificate - 1 şi 8 martie. Prima, o sărbătoare cu alură mitică, ce are la origine o eternă confruntare, a doua, cu aer festivist, peste care parcă flutură încă cravata roşie - Ziua femeii şi a mamei, cu nostalgia nătîngă după un timp al ororii, transfigurat acum şi aşezat pe raftul cu amintiri exemplare al memoriei noastre. O zi a mamei cu felicitări prost imprimate, de carton colorat şi miros de zambile (ele recompensează mult din neajunsurile primăverii). Născută toamna, trăiesc tot anul cu nostalgia intervalului ei privilegiat, de limpezire a gândurilor şi de renaştere a energiilor creatoare, iar primăvara e doar un anotimp antipatic cu vânt nesuferit, migrene şi timp înşelător, cu neaşteptate întorsături de situaţie care-ţi dau planurile (literare) peste cap. Timp al indeciziei şi incertitudinii, care blochează avântul creator. E adevărat că şi anul acesta voi agăţa bănuţul sclipitor într-un pom înflorit (sau poate într-un platan abia înverzit de pe Rambla, voi petrece începutul primăverii în Barcelona, poate mai suportabil), iar pe 8 ale lunii primul gând de dimineaţă va fi la mama, pe bunica am pierdut-o anul trecut, în primăvară.


 


Viorica Răduţă


 


1. În primul an de stagiu la şcoala din Gugeşti, Vrancea, am fost intimidată exact de florile artificiale. Care şi acum mă deprimă. Dar într-unul dintre deceniile groteşti nouă, acestea, dragă, le băteau pe celelalte. O învăţătoare s-a supărat că a primit trandafiri naturali şi, pe culoarul clădirii învelite în lemn, fostă internat, a fost… evenimentul de Martie.


În clasă, un rând lung de trandafiri acoperea pe culoarul din mijloc feţele copiilor, nu şi bucuria mai mare decât ei. M-a surprins că în bănci câteva fetiţe se uitau în gol, urâţite, le-am zâmbit după mormanul de flori, dar ele sufereau. La 8 Martie, însă, raţele, pinguinii, elefanţii şi piticii de la singura sticlărie triumfau la rând. Acum, celelalte şcolăriţe aveau bucuria primă. Înaintau apăsat, ca şi cum ar fi trecut pe bulevardul municipal. Celelalte chipuri se învechiseră. Până duminică strada, care aproape că e Gugeştiul, s-a umplut de ploi. Sticlăria se golise, nu mai avea cine să se uite cum plec pe lumină, fără să mă întorc.


2. La Ploieşti, primul Martie m-a prins la colţul care dă spre Trei Ierarhi, cu un coleg trecând strada... L-am aşteptat, nu se făcea să plec fără un cuvânt, mai ales că intra la clase cu dicţionarul lui şi, în plus, ironia îl ţinea mereu departe de boală. Acum, se odihnea. După fiecare sută de metri, îmi spune. Şi urc scara până la patru într-un ceas!  M-am făcut că nu înţeleg, am mai vorbit de una, de alta, chiar de etimologii... După două săptămâni ajunsese la patru, dar a fost mai greu să coboare. Aşa era scara, strâmtă pentru patru umeri de bărbaţi.


 


Doina Ruşti


 


Când m-am născut eu, începuse deja moda mărţişoarelor de plastic. Totuşi, mărţişorul pe care îl ţin minte ca fiind primul văzut venea de dinainte de plastice. Nu căpătasem pe atunci conştiinţa firului alb şi roşu, căci amintirea aceasta se înşurubează într-un timp aburos, în care mobilele se înălţau pe lângă mine ca zgârie-norii, iar ferestrele erau aşa de îndepărtate încât nu le intuiam utilitatea. Pe atunci, mi-au căzut ochii pe un mărţişor, descoperit printre multe altele, pe care bunica mea le trecea dintr-o mână într-alta, neputându-se hotărî ce şi cui să dăruiască în acel an. Stăteam amândouă pe banchetul mare din salon, fiecare rezemată de câte un capăt, şi cu un morman de mărţişoare între noi. Erau acolo fluturaşi de plastic cu aripi colorate, trifoi de tablă aurie, mici coşari negri, cheiţe minuscule, greie­raşi cu ochi de mărgele, inimioare roşii, din toate materialele, clovni sculptaţi în rămurele de cireş, păianjeni şi pisici emailate. Iar între ele, era şi-o mică pălărie cât unghia, care părea împletită din pai subţire ca firul de păr. Era un lucruşor auriu şi lucios, atât de adevărat încât am şi văzut pe loc un om care-l purtase până la sfârşitul vieţii lui. Iar într-o margine a borului era agăţat şnurul, aşa de bine răsucit, încât părea o umbră sângerie stropită cu argint.


Mai târziu am descoperit că pălărioara de care nu-mi mai putusem desprinde ochii, ieşise dintr-o minte demult evaporată şi că în fiecare cotlon al casei dormeau sipete cu mărţişoare făcute într-un timp care nu era al meu - căţei de jad, lăcăţele aurite, bobiţe roşii, ghiocei de sticlă, naiuri săpate în lemn de răchită, papucei şi iezi visători -, iar fiecare obiect expira din când în când suflul rămas în urma unei lumi dispărute. De aceea, ori de câte ori iau între degete un mărţişor, mă înfiorez la gândul că în el sunt depozitate aripile unei istorii în care făuritorii mărţişoarelor s-au luptat pentru dorinţele lor şi uneori mă întreb ce vise zac în carnea crispată a unui gărgăriţe de plastic.


 


Florica Bud


 


Dragele mele zile de 1 şi 8 Martie!


Mi-e inima din flori ţesută şi din petale ce mă  dor...


Dacă în timp ce vă faceţi datoria de zile ale calendarului gregorian vă veţi întâlni cu una din suratele voastre agitate ce vor să facă din Horia Gârbea un om mai mult decât ocupat, vă rog să îi transmiteţi că sunt foarte supărată, pentru că ne supune la grele cazne,  atunci când ne provoacă, ţinându-ne şişul... la beregată, pentru a da curs unor anchete ale revistei Lucefărul de Dimineaţă, în regim de urgenţă, cerinţă care nu ne lasă... să dormim. În aceste condiţii vitrege, vom face riduri peste riduri şi, drept urmare, nu vom mai primi mărtişoare şi nici nu vom fi trecute de 8 Martie pe Lista Cu Femei Iubite.


Dragă Horia, de ce crezi că am luptat timp de se­cole, pe diverse câmpuri de bătălie, căzând răpuse de săgeţile lui Cupidon, ca să putem pune semnul egal între noi şi stăpânii noştri, dacă tu nu le dai dreptul şi lor să se exprime liber, dând curs sentimentelor ce îi animă, pentru a ne putea dedica şi nouă câte o poezie? Dacă ne iubeşti, trezeşte-i şi pe ei din somnul tranziţiei în care au  picat, ca să îşi exercite dreptul de a-şi ex­prima prin cuvinte alese dragostea, drept consfinţit prin Constituţie (sper). Fiindcă sunt modestă, îmi ajunge o strofă şi jumătate. Poate să fie şi fără rimă. Dacă mă gândesc bine, poate fi şi un panseu şi chiar o... epigramă.


Îmi amintesc cu plăcere de ziua de 8 Martie 1999, când am lansat volumul Billclintonienii, la Muzeul Literaturii Române. Chiar dacă la aceeaşi oră a zilei respective se desfăşura lansarea cărţii unui bărbat de stat, pe atunci prim-ministru, la Uniunea Scriitorilor, am avut auditoriul meu.


Doresc să îi evoc pe cei care au fost atunci prezenţi, plecaţi (Dumnezeu să-i odihnească în pace!) între timp dintre noi: Alexandru Condeescu, Victor Iancu, Dan Marcian, Iuliu Raţiu, Mircea Sântimbreanu. L-aş aminti şi pe Petre Sălcudeanu care, deşi nu a fost prezent, m-a încurajat în demersul meu literar. Printre cei rămaşi pe baricade,   n-am să te uit nici pe tine şi nici pe Dan-Silviu Boerescu, pentru că aşa cum sunt, realizată mai mult sau mai puţin, sunt ucenicul vostru. Vă doresc să mă moşteniţi sănătoşi! Încă nu v-am trecut în testament, dar sunteţi pe lista de aşteptare... La respectivul eveniment literar nu au lipsit nici Gheorghe Iova, Neagu Udroiu şi nici personalul Muzeului Literaturii Române.


 Ţin să subliniez prezenţa romancierului Nicolae Breban mereu alături de mine, de fiecare dată când i-a permis timpul. M-a onorat cu discursul său, la toate lansările la care a fost prezent, chiar dacă, prin poziţia sa în domeniul literar, putea să mă refuze. Viaţa noastră, ne place sau nu, este presărată şi cu oameni politici, aşadar îmi amintesc cu plăcere de scrisoarea domnului Adrian Năstase, cu referire la volumul lansat. A trecut de atunci mai bine de un deceniu, timp în care mi-am consolidat vechile prietenii, dar mi-am făcut şi altele.


Cu ocazia sărbătorilor de primăvară, urez tuturor doamnelor multe mărţisoare literare, inspiraţie şi multă iubire!                                                                


           Baia Mare, 24 februarie, 2010


 


Lucia Verona


 


1 martie este primăvara, este mărţişorul prins cu şnur alb-roşu, este ziua în care cîndva, demult, acum o jumătate de veac, duceam la şcoală, pentru învăţătoare sau profesoare, bucheţele de ghiocei şi viorele. Pe atunci, mărţişoarele erau confecţionate din tablă de alamă, din pîslă, din sticlă sau porţelan, rareori din argint: inimioare, coşari, trifoi cu patru foi, potcoave - adică obiecte care, conform tradiţiei, aduc noroc. De-a lungul anilor, am constatat o evoluţie (dacă se poate numi evoluţie!) de la aceste daruri simple pînă la unele din ce în ce mai sofisticate, din ce în ce mai scumpe, inclusiv un Ford Fiesta roşu, în mărime naturală şi cu RAR-ul făcut, primit de o prietenă ca mărţişor. 


8 martie a fost întotdeauna o sărbătoare mai „politizată”. Ziua internaţională a femeilor. Ni se vorbea despre lupta femeilor pentru emancipare, despre egalitate... După 1989, furia demolatoare-novatoare a atins şi ziua de 8 martie, devenită în opinia unora „sărbătoare comunistă”. Cu atît mai interesant mi se pare faptul că în alte ţări 8 martie este marcat nu prin discursuri formale şi buchete uriaşe de flori, ci prin evenimente care ţin tocmai de lupta femeilor pentru emancipare, pentru egalitate de şanse. Relevantă este experienţa mea în cadrul ICWP - International Center for Women Playwrights. Una din principalele activităţi ale ICWP este, în fiecare an, organizarea IWD - International Women’s Day, de obicei prin spectacole-lectură cu piese scrise de femei, chiar mici festivaluri, cum este „Here, there and everywhere”, care are loc la Port Townsend, aproape de Seattle. Am avut anul trecut o piesă prezentată acolo, cred că voi avea şi anul acesta. O altă sărbătoare dedicată femeilor, mai nouă, este SWAN Day (Support Women Artists Now Day), pentru sprijinirea femeilor cu preocupări artistice. În SUA, activismul feminin (şi feminist) este foarte puternic şi nimeni nu-i pune eticheta de „comunist”. La noi predomină o gîndire „macho”, iar activismul feminin este rău văzut, nu în ultimul rînd chiar de către femei. Aşa că 8 martie rămîne, la noi, o sărbătoare cu flori şi ciocolată şi cu o zi liberă oferită (ah, cîtă generozitate!) de şefi. 


 


Doina Uricariu


 


Nu m-a interesat niciodată ziua de 8 martie, pe care o asociez cu ideologizarea sărbătorilor în masă. Mi se părea o corvoadă ritualul florilor pe care elevii le dăruiau profesoarelor, excesul făcut de părinţii posesori de copii mai leneşi la carte, care trebuiau să atragă atenţia asupra odraslelor lor. Mita prin mărţişoare. Şi înlocuitorii lor.


 În schimb, prima zi a lunii martie a fost un semn al îmblânzirii lumii pentru mine, cu mătasea albă şi roşie a mărţişorului, prinsă la piept, la cureaua ceasului şi la încheietura mâinii sau sub formă de fuioare de lână răsucită şi prinsă de crengile pomilor.


În clasele primare, era o întreagă poveste cu numărul mărţisoarelor primite, apoi, la vârsta iubirilor de gimnaziu. Le adunam şi le afişam, asemeni trofeelor dintr-un turnir al primăverii şi averii strânse din atenţia celorlalţi, prinos de primăvară şi primenire.


 Când am început să-i pierd pe cei dragi, m-am trezit amintindu-mi în fiecare primăvară, de 1 martie, că bunica Doina, mama tatălui copiilor mei, care a avut destule bijuterii de aur, n-a mai desprins de pe un deux-pieces cu care a plecat la cele veşnice, mărţişorul primit de la copiii mei, cu mulţi ani înainte de moartea ei la Crăciun, într-o primăvară, când ei erau foarte mici. Ce uităm, de câte ori dăruim sau ne împodobim cu fragila împletitură de mătase a mărţişorului, este că el simbolizează o primenire profundă.


Acum nici nu mai e la fel de gingaşă. Sunt mărţişoare care râvnesc să devină un transatlantic. Slavă Domnului că nu se sforţează şi ghioceii să devină baobabi.


 


Denisa Mirena Pişcu


 


Ca răspuns la ancheta dumneavoastră, reproduc mai jos un poem din ciclul „Banane verzi puse la copt pe dulapuri” din volumul meu recent apărut în Irlanda, „Omul de unică folosinţă/Disposable People”. 


***


Zile de martie la grădiniţă


când n-avem bani deloc


şi îi duc educatoarei


un mărţişor frumos găsit pe stradă, pe jos.


Numai atât? îmi rânjeşte


şi mi-l dă înapoi. 


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul