Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Ana Iuga

Născută īn 1978, autoarea a absolvit Facultatea de Filologie la Cluj, precum şi un master īn literaturi francofone. A debutat īn revista Familia şi a refuzat, dintr-o pudoare rar īntālnită azi, să ne ofere o fotografie cu care să ilustrăm fragmentele de proză de mai jos, care fac parte dintr-o povestire mai lungă şi din care am selectat cu acordul său.


 


 


Interpretarea īmi aparţine


             


E atāt de banală povestea asta īncīt nu sunt sigură că am chef s-o scriu. Ştim că de fapt nu mai putem reinventa mare lucru, că s-a spus totul, ceea ce ne face pe noi, postmodernii, să ne simţim repetitivi, dacă nu cumva ridicoli. Dar nici nu putem sta cu māinile-n sān, numai pentru că alţii au avut norocul să se nască īnaintea noastră şi, deci, au instaurat un monopol asupra trăirilor sau măcar asupra exprimării lor artistice. Trăim un soi de sastiseală, o senzaţie de dezabuzare, ce naiba ar putea să ne mai surprindă, spunem noi cu fior de māndrie, asta pentru că simţim că avem un control asupra lucrurilor. Suntem imunizaţi, aşa că putem trece prin foc şi prin pară fără să riscăm să fim atinşi.


Cam asta am simţim eu cīnd am intrat  īn jocul cu tine: că nu pot păţi nimic rău, că povestea asta, indiferent de turnura pe care ar lua-o, mă va lăsa rece. Cīnd era mic, Mihnea a primit un ceas de mānă, chinezesc, pe care scria shok rezist. Fascinat de promisiune, copilul a vrut s-o verifice, aşa că a luat ceasul şi l-a trāntit de pămānt de vreo cāteva ori, pānă cīnd s-a descompus īn bucăţi. Sigur că el s-a simţit trădat şi eu am rās. Regret acum că nu am stat prudent de-o parte, că am ales să-mi verific imunizarea tocmai cu tine. Da’ păreai cel mai potrivit pentru asta, cu aerul tău puţin confuz, puţin nesigur, care, să fim serioşi, nu se potrivea deloc cu reputaţia ta de mare seducător. Poate de-aici o fi-nceput totul īn mintea mea, dintr-o nedumerire, o curiozitate.


Nu ştiu de unde nevoia mea de-a-nţelege de unde a pornit totul, ca şi cum asta ar putea schimba lucrurile, le-ar putea modifica traiectoria. Lucrurile s-au īntāmplat şi mi se pare că eu acum nu fac decāt să le atribui false motivaţii, pentru că cele autentice īmi scapă. E clar că deformez povestea punānd pe ea lupa aducerii-aminte, īn fond ea s-a petrecut atāt de natural īncāt tocmai firescul ăsta o justifică şi o salvează de la derizoriu.


E treaba mea pānă la urmă cum decid să īmi īncorporez  īntīmplarea cu tine, interpretarea  īmi aparţine. E un titlu bun. Tu eşti genul de om care nu prea priveşte īnapoi, te prinde atitudinea asta non-meditativă, terre-a-terre, eţti aţa diferit de celălalt şi eu aşa īncāntată să descopăr că īmi place şi alt gen. Că funcţionăm īn combinaţii aparent improbabile, de ce improbabile, aş spera să īntrebi.


Deci, ştiam că eşti īnsurat cānd a-nceput totul, tu ştiai că eu ştiu, iar asta făcea lucrurile surprinzător de simple şi limpezi ca cristalul. Am salvat astfel un timp preţios, am sărit peste declaraţii de intenţii, tatonări, jocuri de cuvinte, īn fine peste ritualul de rigoare. Voiam să văd şi eu cum e să faci pur şi simplu sex - ce expresie aseptică - fără ataşamente, sportiv, cordial. Īmi  lipsea  genul acesta de experienţă, mă simţeam oarecum īn dezacord cu pulsul timpului, descinsă parcă din Jane Austen cu tot erotismul meu subsumat iubirii, ca īntr-o schemă la logică īn care a īl include pe b, dar īl  şi depăşeşte. Simţeam că mă lipsesc singură de un exerciţiu al plăcerii la īndemāna oricui.


Păcat că nu putem reţine atingeri, mie cel puţin memoria senzitivă īmi joacă feste, aş vrea să fie ca o bucată muzicală pe care poţi să dai replay, da’ chiar nu e. Dacă mă gīndesc bine, nici măcar imaginea ta nu o pot recompune īn minte, dacă m-ar pune cineva să īţi alcătuiesc un portret -robot, ca la poliţie răufăcătorilor, nu aş fi īn stare. Nu pot să īţi fac nici măcar un portret balzacian, deşi, după cum bine ştim, fizionomia trădează psihologia personajului.


Nu pot să nu mă simt uşor ridicolă, stānd eu aşa īn faţa calculatorului şi punānd diacriticele la locul lor īntr-un text care te evocă pe tine, apelānd, deci, la un mod total ineficient de a te aduce īnapoi puţin. Noroc că nu citeşti reviste literare, că altfel poate te-ai recunoaşte īn acest bărbat despre care scriu. (…)


Da’ nu, nu ştiu dacă, din păcate sau din fericire, nu e nimic senzaţional īn īntāmplarea noastră. Vai, noastră e parcă prea intim, ce stranie e viaţa asta, cum poţi să te iubeşti c-un om şi-apoi să constaţi că a-ntīia plural nu are ce căuta īn legătură cu voi, că sună forţat şi condamnabil.


E foarte grea situaţia asta īn care singură am intrat, pe care cu superbie am provocat-o, descurcă-te acum, īmi spun eu mie, play by the rules! Īntāmplarea asta mă face să mă privesc cu  alţi ochi, ca şi cum aş fi descoperit īn mine pe cineva străin, sunt pentru mine īnsămi  o necunoscută, trebuie să mă obişnuiesc  cu noul meu eu, uite  ce vānzoleli ai iscat tu īn mine.


Mi-a povestit o prietenă de o tipă pe care a părăsit-o bărbatu’ la nici doi ani de la căsătorie: a lăsat-o fără prea  multe explicaţii sau fără explicaţii demne de reţinut, a bāiguit ceva despre cāt de presat este, despre cāt de multe se aşteaptă de la el, şi-a făcut bagajele şi a plecat. S-a  īntors peste trei luni acasă şi a avut pretenţia să facă dragoste cu nevastă-sa. Nu-nţelegeam prea bine indignarea femeii. Cum adică, ar fi spus ea, vine la mine ca la o curvă?


M-a săgetat cuvāntul. L-am simţit pānă-n vārful picioarelor. Am simţit că  mi se aprind obrajii. Asta eram eu deci, pentru toate nevestele din lume: o curvă. Primul lucru pe care l-am făcut cānd am ajuns acasă a fost să mă privesc īn oglindă: parcă trebuia să plutească anatema asupra mea, să fie vizibilă. (…)


După ce ai plecat, vreo săptămānă te-am aşteptat intens, mi se  impregnase  mirosul tău īn piele şi īn aşternuturi, nu prea īnţelegeam de ce nu suni, singura explicaţie era că e pe undeva o greşeală, e o greşeală, o greşeală, atāt īmi venea īn minte. A trecut ceva vreme pānă să mă prind că, de fapt, aceea era normalitatea ta şi a-nceput apoi efortul de a mă acomoda cu noua realitate.


Acum nu te mai aştept cu īndārjire, nu mai am nevoie urgentă de prezenţa ta, nu ştiu nici măcar cāt timp a trecut de  la ultima īntālnire - chiar nu ştiu, ce dovadă mai bună de detaşare să găsesc?


Totuşi, mi se pare neverosimil gāndul că nu vei mai apărea niciodată īn cadrul uşii mele cu aerul tău de drumeţ obosit care, vezi, doamne, nu are unde să īnnopteze. Eu te voi crede, bineīnţeles, pentru că voi fi īnţeles deja că pentru tine o minciună prost ticluită e preferabilă celui mai nevinovat adevăr: nu-mi place să te contrariez, din delicateţe nu mă voi arăta furioasă că ai nevoie de-un pretext ca să te-ntālneşti cu mine. Răstimpul īn care nu ne-am văzut nu va fi pomenit, desigur, pentru că īn mintea ta el nici nu a fost: eu exist pentru tine atunci cānd sunt prezentă.


Atātea lucruri nu ştiu despre tine. Şi nici timp nu am să le aflu. M-am gāndit la un moment dat ce-ar fi să te rog să īmi răspunzi la chestionarul lui Proust, ca să ardem etapele. Cred că ai zice că sunt nebună. Sau te-ai enerva. Ce flori vă plac? Dar ce păsări? Care este cartea dumneavoastră preferată? (…)


Aveai un mod foarte concentrat de-a mă privi, ţi-am simţit privirea, ca o arsură, pe curbura tălpii īn pantoful cu toc. M-ai īntrebat dacă nu mi-e frig şi te-ai dus să-mi aduci o bluză din maşină: m-am amuzat  puţin de atāta solicitudine, de ce au impresia toţi bărbaţii din lume că ne e mereu mai frig decīt lor? Era o bluză foarte moale, īn care m-aş fi putut īnfăşura toată şi haina aceea a ta pe care o strīngeam pe lāngă mine era  ca o īmbrăţişare anticipată. M-am gīndit că o să-ţi rămānă impregnat īn ea parfumul meu din feuilles de patchouli şi o să te gāndeşti la mine cānd o s-o īmbraci. Oare te-ai mai gāndit?


Nici atunci  şi nici altădată nu am vorbit eu prea mult. Am descoperit că, de fapt, ţie īţi plac poveştile vesele, cu poantă şi eventual cu tālc, poveşti pe care le-ai mai spus de multe ori, sunt vechi. Eu nu prea ştiam poveşti care să-ţi placă, care să te prindă. Tu eşti un tip teluric şi narativ, simţeam că nu pot să mă lansez īn analize şi introspecţii, cum  mi-ar fi fost la-ndemānă, cred că te-aş fi derutat şi te-aş fi plasat pe un teren unde nu te-ai fi simţit ŕ l’aise, or nu ăsta era rolul meu. Eu trebuia să te fac să te simţi bine, īn plus eram şi gazdă şi mai eram şi femeie. (…)   


Poveştile tale au  un aer tare de munte. Bunicul tău, liberal īnfocat  prin tulburii ani ’50, s-ar fi dus īntr-o dumincă, după slujbă, afumat bine deja, īn curtea unui vecin, unde bărbaţii discutau politică. Ca īn Poiana lui Iocan, am sărit eu şi tu m-ai privit dezorientat o clipă şi-apoi ai zis: da, ca īn Poiana lui Iocan. Trăiască Partidul Naţional Liberal!, a răcnit el intrānd pe poartă şi, aproape īn aceeaşi secundă, s-a trezit cu un pumn īn falcă ce l-a trāntit la pămānt. Omul nimerise la adunarea ţărăniştilor.


Atingerile tale erau extem de precise, poate tocmai de aceea cumva apoetice,  tandreţea ta e eficientă şi calculată. Erai atāt de solemn, ca un preot antic care oficiază, īndeplineai un ritual sacru īnfruptāndu-te dintr-o carne nouă şi albă, erai hulpav şi  simţeam că mai e  puţin şi īţi voi fi asimilată. Şi mi-ai spus că sunt uşoară cānd m-am trezit īntinsă deasupra ta şi ţi-am zis că o să adorm.


Dimineţile noastre n-au fost nicio clipă stānjenitoare.  Nu mi-era ruşine cu goliciunea mea, mi-o purtam cu semeţie de femeie care se ştie dorită. Ne iubeam īn miros de cafea şi cu fereastra deschisă: īn prospeţimea īnceputului de zi, lucrurile mai păstrau ceva din vraja nopţii. Registrul diurn, cel puţin īn această secvenţă privelegiată, ne pria. Cu toate astea, n-aş vrea să te domesticesc. Nu doresc să fii prezent īn cotidianul meu, nu visez să mergem īmpreună la supermarket sau să gătim īmpreună spaghetti.


Īmi trăiesc viaţa de parcă aş citi-o īntr-o carte. Uneori īmi vine să scriu  tot ce simt, tot ce văd, tot ce aud, să īntocmesc o cronică a propriei mele vieţi, pentru că e nedrept să treacă pur şi simplu, să se treacă, şi-atunci, scriind-o, aş salva-o.


Povestea asta n-am scris-o din alt motiv, deşi, dacă o s-o recitesc cāndva, īmi va părea poate că nu  e a mea. Deja parcă a īnceput să nu mai fie.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul