Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scrisori din Freiburg (1)

        Sorin Lavric

Draga mea,


 


Sunt trei zile de cīnd mă aflu īn oraşul de pe malul Dreisam-ului şi, ocolind cuvintele duioase şi gratuite, īţi spun repede că, īncercīnd să umplu golul despărţirii noastre, īţi voi īmpărtăşi spontan primele impresii pe care mi le-a īntipărit „spiritul locului“. Căci există un „Ortgeist“, aşa cum există un „Zeitgeist“ sau un „Volksgeist“, oricīt s-ar chinui duşmanii organicităţilor colective să ne convingă de contrariu.


Mai īntīi, īn comparaţie cu otrava psihică a etosului bucureştean, Freiburgul pare un loc unde oamenii au ştiut să clă­dească paradisul. Aici nu doar īnfăţişarea localnicilor şi a străzilor inspiră respect, dar mirosul aerului e curat, culoarea norilor are o sănătate vīnătă, cum şi iarba crapă de un verde crud şi răspicat. Aici tentele sunt clare, distincte şi rapid perceptibile, fără nimic vag, amorf şi pleoştit. Apoi, praful e o noţiune a cărei semnificaţie localnicii Freiburgului nu o cunosc. De fapt, pīnă şi cerşetorii arată mai dichisit, īncepīnd cu cei băştinaşi, care aleg să mīnuie arcuşul unei viori proptind peretele unei case din secolul al XVII-lea, şi mergīnd pīnă la tarafele de tuciurii latino-americani care practică cerşetoria sub forma zglobie şi sīcīitoare a unui zgomot infernal şi incoerent. Să-ţi spun acum că Freiburg-ul este un oraş milenar, a cărui vīrstă, spre a fi măsurată, ar avea nevoie nu de răsfoirea catastifelor de la primărie, ci de aplicarea metodei izotopice a carbonului radioctiv la pietrele dun fundaţia Münsterului (Domul care se ridică emblematic īn centrul „Altstadt“-ului are nouă secole de viaţă), să-ţi spun asta ar īnsemna să-ţi dau poncife desprinse din pliante turstice. Īţi voi spune doar că vechiul burg a fost ridicat piatră cu piatră din cenuşa īn care bombardamentul aliaţilor din noiembrie, 1944 a transformat cochetele case nemţeşti. Astăzi orice faţadă şi orice acoperiş arată impecabil, după tipar nemţesc şi, de aceea, cīnd priveşti pozele rui­nelor din Muzeul oraşului, adăpostit astăzi īn casa sculptorului Wentzinger, īţi dai seama cītă dīrzenie se ascunde sub obrazul unui pensionar neamţ care şi-a petrecut tinereţile reclădind Germania. De fapt, destinul nemţilor seamănă cu siluetele de monştri şi femei īntruchipīnd garguiele decorative ce īmpodobesc pereţii Münsterului freiburghez: aplecate deasupra hăului de sub ele (sunt la vreo 30 de metri deasupra solului), par să cadă īn orice clipă şi totuşi rămīn nemişcate, īncrustate cum sunt īn peretele catedralei. Īn plus, proeminente cum sunt, garguiele ies īn faţă prin protuberanţa lor, sărind īn ochi şi atrăgīnd atenţia. Aşa sunt şi nemţii: au refăcut o ţară care sare īn ochi şi la care toţi emigranţii trag ca la pămīntul făgăduinţei, fără a rezista īnsă mult timp aici. Nu fiindcă ar fi respinşi, ci fiindcă nu fac faţă ritmului şi exigenţelor nemţeşti.


Freiburg-ul e un model de cosmopolitism modern īntr-o Germanie care se străduieşte din răsputeri să-şi păstreze măreţia de odinioară. Fīntīna lui Bertold, („Bertoldsbrunnen“), emblema arhitecturală a Freiburgului alături de Münster, strīnge īn jurul ei străzile şi clădirile unui oraş asaltat de turişti, studenţi şi căutători de o soartă mai bună. Īn totul, deşi mai murdară ca īn trecut (se īnţelege, mizeria e consecinţa turismului copleşitor) şi tot mai resemnată īn privinţa amestecului babilonic de neamuri şi rase, Germania rămīne un meleag de distincţie şi de nobleţe culturală. De aceea, trebuie să fii cu totul obtuz să nu simţi că nemţii, deşi nu văd cu ochi buni valurile de faună emigrantă care le-a īmpīnzit oraşele, se străduiesc să n-o arate. E ceva īn etosul teutonic care nu poate fi īnfrīnt de propaganda ideologică, ceea ce īnseamnă că, deşi li s-a inoculat decenii la rīnd conştiinţa unor īnvinşi culpabili, care nu mai au dreptul să privească lumea decīt cu ruşinea dată de amintirea exceselor strămoşilor, cu toate acestea, nemţii īşi conservă ştaiful şi umoarea. Deşi politicoşi şi prevenitori, sunt nişte măşti īngăduitoare arborīnd un zīmbet uşor crispat. Īn sinea lor sunt agasaţi de mitocănia emigranţilor, dar īn public păstrează mereu morga unei demnităţi pe cīt de rănite, pe atīt de sociabile. Cīnd privesc pensionarii germani mergīnd pe străzile Freiburg-ului, mi se pare că văd ţinuta hieratică a unor prinţi răniţi care sunt siliţi să fie martorii pīngăririi blazonului lor. Īn schimb, spre deosebire de ei, tinerii germani sunt īn rīndul lumii cosmopolite: cu o alură uimitor de şleampătă şi cu o frivolitate frizīnd incultura de masă.


Ideologic vorbind, īn Germania totul pare destins şi civilizat, dar īn realitate, nemţii sunt supravehgeaţi la sīnge de tot felul de fundaţii umanitare şi non-guvernamentale care, sub pretextul combaterii discriminărilor, monitorizează profilactic tot ce ar putea aduce cu semne ale recrudescenţei „Volkgeist“-ului. Şi, unter uns gesagt, īţi dai seama că temerea īşi are temeiul ei. Orice om cu fler īşi dă seama că neamţul īn genere are ceva iremediabil superior īn fiinţa lui, o distincţie a īnfăţişăriii şi o notă a aristocraţiei de sīnge, care nu poate fi camuflată de nici o prelucrare ideologică. Aşa cum romānul are ceva ireductibil jigărit īn fizionomie, detaliu cu atīt mai izbitor cu cīt silueta lui apare pe fundalul unui terminal de aeroport european, tot aşa neamţul  are ceva inconfundabil īnalt. Nu poţi lua o acvilă şi s-o preschimbi īn vrabie, silind-o totodată să aibă conştiinţa egalităţii funciare care o leagă de vrabie. Iată de ce neamţul ştie să calce altfel şi ştie să ţină altfel capul pe umeri. Şi trebuie să fii cu totul orb să nu recunoşti această marcă a excelenţei, cum trebuie să fii cu totul idiot să nu vezi că rafinamentul vitraliilor sau amănunţimea sisifică a metopelor de pe faţada catedralei s-au ivit dintr-un spirit naţional şi religios de o fervoare inegalabilă. Cine ridică o catedrală īn nouă secole trebuie să aibă o forţă a sentimentului atingīnd pragul credinţei cu bătaie mesianică. Tocmai de aceea, īn Freiburg, īmi simt permanent umilită mīndria etnică şi naţională. Nu cred să există lecţie de umilinţă mai mare pentru un „Ausländer“ decīt să stea pentru o vreme īntr-un oraş ca Freiburg. Te simţi ca un impostor care se bucură de frumuseţea unui oraş la īnălţarea căruia nu a contribuit cu nimic.

Ţi-aş mai spune că nemţii au un infailibil instinct al spaţiului, pe care īl recunoşti īn două cazuri. Mai īntīi, prin arta chiverniselii pe unitatea de suprafaţă. Nu ştiu cum fac, dar senzaţia de īnghesuială sufocantă pe care o respiri īn oraşele latine nu e de găsit īn burgurile nemţeşti. Iar largheţea aceasta plăcută nu vine din mărimea spaţiului disponibil, ci din arta de a-l gospodări pe cel pe care īl au la īndemīnă. Chiar şi locurile īnguste au un aer īncăpător. Īn al doilea rīnd, nemţii au instinctul izolării şi al retragerii din lume. De aceea, oraşele lor emblematice cer prezenţa unui munte, a unui brīu de ape sau măcar a unei păduri īmprejmuitoare. Freiburg-ul le are pe toate trei: are lanţul muntos al „Schwarzwald“-ului (Munţii Pădurea Neagră), are pădurile care le acoperă crestele şi totodată are cordonul de canale ale Dreisam-ului care, īnainte de a se vărsa īn Rin, īmprejmuie vechiul burg ca un şarpe. Īn fond, Freiburg-ul este un Strassburg (sau, cu ortografia de astăzi, Strasbourg) ceva mai mic, dar ideea arhiecturală e aceeaşi: cetate īnconjurată de ape şi apărată de metereze puternice, avīnd īn centru silueta uriaşă a unui Dom creştin. Cetatea veche a Sibiului (de fapt, Hermannstadt) e o replică īn miniatură a Freiburg-ului. De aceea, m-am stīnjenit mereu īn a spune „Sibiul nostru“. Cīnd vorbim de „Siebenburgen“-ul romānesc săvīrşim o impostură jalnică, toată frumuseţea celor şapte oraşe transilvănene venind din acelaşi spirit care, la o mie şi ceva de kilometri distanţă, a ridicat domul din Freiburg sau altarul din Colmar. Draga mea, măcar ţie īţi pot spune că sīnt clipe cīnd aş fi vrut să mă nasc neamţ şi să vorbesc ab initio limba lui Hegel. Aşa īnsă o voi poci mereu şi pīnă la sfīrşit, la fel cum copiii, īn anii de strădanie mimetică, pocesc cuvintele pe care le aud īn gura adulţilor.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul