Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Femei, femei şi numai poezie!

        Horia Gārbea

 


Angela Marinescu, Probleme personale,


Editura Cartea Romānească, poezie


 


Īn totală contradicţie cu afirmaţia lui Nichita Stănescu: „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală“, la Angela Marinescu poezia este exclusiv o problemă personală, iar viaţa poeziei pulsează numai o dată cu inima poetului care palpită pentru el īnsuşi. Poezia Angelei Marinescu este confesivă şi egocentrică, scrisă la persoana īntīi. Lumea există numai īn funcţie de percepţia eului liric care o īntemeiază şi o şi anulează după cum īi vine: „cīntă cocoşul/ dar numai/ īn īnchipuirea mea/ bolnavă/ de o boală/ pe care/ nu o cunosc/ şi cocoşul/ este/ moartea“. Pīnă şi un concept de istorie literară ca „optzecismul“ este perceput prin intermediul sistemului senzorial: „pe cupola ochilor/ mi se lipeşte / limba/ ca o căpuşe şi atunci/ ce ficţiune este optzecismul/ cīnd ascult/ sunetul/ obscur/ al nopţii“ (textul integral al poemului Noapte optzecistă). Văzul, gustul şi auzul se mobilizează īmpreună pentru a configura „ficţiunea“ optzecistă! Poeta trece de la „relaţia acută cu anumite mirosuri“ la eseuri despre scriitorii care au devenit „profesioniştii rezistenţei la scris“. Aşa cum fiecare senzaţie extremă se transformă īn contrariul ei, impresia cititorului devine c㠄problemele personale“ ale poetei, expuse cu violentă negare a ceea ce există īn afara sa, devin universale, devin ale sale. Dacă individualismul sălbatic şi indiferenţa faţă de tot ce nu o conţine ar fi altfel decīt paroxistice, aceste versuri n-ar putea interesa pe nimeni. 


 


Nicoleta Popa, Fragmente din inima mea,


Editura Brumar, poezie


 


„Să ai senzaţia c-ai fute şi-o piatră, şi-un fluture mort şi-o rază de stea... Să trăieşti pentru pizdă. Să simţi că-ţi fierbe carnea pe tine, că nu mai eşti bună (sic!!) de nimic“. Deci cea care trăieşte pentru sexul feminin este totuşi o femeie! Aşa īncepe un volum insolit, de un „existenţialism sumbru“ (crede Radu Aldulescu), aparţinīnd unei „voci lirice ce se hrăneşte din conflict“ (scrie Dan Mircea Cipariu). Uneori confesiunea, relativ disperată, ia un ton cam de toată ziua: „Am treizeci şi patru de ani, am doi copii, am o slujbă, am o firmă, sunt scriitoare... şi tot mă plictisesc“.  Alteori, cade īn articol de fond feminist: „Mii de femei sunt traumatizate pe lumea asta. Nimeni nu ştie de ele. Niciodată călăii lor nu vor fi pedepsiţi. Ne obişnuim cu răul...“ etc. etc. Textele din ciclul iniţial, intitulat „Blīnda agresivitate“ (de unde blīndă?), au păcatul unui prozaism excesiv. Cele din al doilea calup, cu titlul „Simple poeme“, au un mod superior de a transfigura enunţuri similare, a le esenţializa īn fragmente realmente poetice: „bucuria cea mai mare e scīncetul dureros al morţii,/ dar acum bucuria sunt mugurii copacilor primăvara“, „uneori lucrurile făcute din obligaţie ies minunat/ uneori elefanţii plīng/ calzi şi strălucitori“. Desigur, pentru Nicoleta Popa „romantismul e doar o invenţie, doar un răsfăţ“ şi, după ea,  „curăţenie nu există,/ puritate nu există“. Femeia-prototip a poeziei Nicoletei Popa „vrea să doarmă afară cu căţelul/ şi să intre īn casă doar la futut“. Dar, cum viaţa de soţie, de mamă şi chiar de „curvă penal㓠incumbă şi alte obligaţii domestice, spleenul se instalează viguros, dominator. Orice se poate spune despre poezia Nicoletei Popa, dar nu că ar fi lipsită de personalitate!


 


 


Victoria Milescu, Conspiraţii celeste,
Editura Dominor, poezie


Acest titlu pretenţios e mai puţin reuşit decīt poemele conţinute īn volum. Victoria Milescu are deseori curajul de a lăsa hīrtiei viziuni şi confesiuni puternice, ocolite de banalitate: „cīnd lucrurile nu se mai īmpotrivesc/ lucrurilor/ unde te pot găsi uşor şi repede/ pentru o biată iscălitură/ pe pielea mea de pisică/ pe pielea mea de tatoo“ ori „din orice poţi muri/ din orice/ spune viermele harnic/ merită să īncerci/ să fii o zi vierme/ tu care zbori/ protejat īmpotriva fericirii“. Uneori s-ar zice că autoarea se sperie de propria-i forţă şi atunci dă curs unor monede false, unor semi-clişee care nu cred că o definesc: „lacrima mea căutīnd altă lacrimă“, „ninsoarea pare că plīnge“, „loveşte-mă ploaie“ etc. Nici kitsch-ul provincial de a centra toate versurile textului, obicei ridicol, de cenaclu de veleitari nu are nimic de-a face cu poeta care poate să fie Victoria Milescu. „Sunt īncă preferata lui Dumnezeu/ unde să fug/...sunt īncă preferata lui Dumnezeu“ scrie poeta şi chiar este uneori, cīnd angoasa necontrafăcută īşi găseşte expresie īn texte limpezi şi violente. Poezia de calitate se află mai la fiecare pagină, minată cīteodată de facilitate, dar este cert că din fiecare piesă se pot decupa fragmente demne de reţinut, īn ciuda unor uşor reperabile şi corectabile neglijenţe: „viaţa mă ţine īn gheare/ nu ştiu dacă ceea ce o animă/ e binele ei sau preabinele meu/ īntr-o zi voi da drumul cānilor/ īntre duşmani/ duşmanilor printre cīini“. Iată cum această mărturisire care poate impresiona e şi ea vag atinsă de un pleonasm (ce animă viaţa?) şi de o cacofonie. Tot Victoria Milescu este autoarea unui volum recent care cuprinde poeme īn romānă traduse şi īn limba albaneză de infatigabilul Baki Ymeri, precum şi recenzii ale sale la volumele unor poeţi albanezi. Titlul său este „Bucuriile triste“: „Īn fiecare poem e vorba de moarte/ (oh, inteligenţa mimetică a poemelor) versul tău cel mai gīngav/ strivind bulbul incandescent al astrelor/ versul tău, paznicul tău/ nici nu exişti pentru el“.


 


Denisa Mirena Pi¤cu, Omul de unică folosinţă /
Disposable People,
Galaway Print, Ireland, poezie


 


După debutul reuşit cu memorabilul titlu „Pufos şi mecanic“, Denisa Mirena Pişcu trece la al doilea volum, bilingv, cu versiunea  engleză de Florin Bican. Poezia īncă tinerei autoare, acum īn pragul celor treizeci de ani, a rămas elegantă şi clară, mizīnd pe observaţia rece şi pe simţul detaliului relevant. Cred că autoarea face totuşi unele concesii trendului generaţiei sale şi practică pe-alocuri o poezie voit minimalistă şi prozaică, indiferent că veşmīntul ei nu īi stă bine chiar īntotdeauna. Sīnt mici comodităţi de gīndire pe care  Denisa Mirena Pişcu le acceptă prea uşor, punīndu-le pe seama banalităţii şi anodinului existenţei care trebuie să transpară īn poezie. Nu e deloc aşa, dovadă stau chiar versurile gīndite, bine ţintite ale poetei, care coexistă cu unele scăderi de tensiune. Īn momentele ei bune, Denisa Mirena Pişcu ştie să observe īn miezul celei mai simple imagini forma inedită şi să evite descripţia ternă, necum s-o cultive ca pe o modă. „Vīrful unui munte care iese/ dintre nori/ ca genunchiul unei femei/ dintr-o cadă cu spumă“. Iată un scurt poem redus la o comparaţie insolită şi care este chiar o metaforă pentru poezia din volum: ceea ce contează este ceea ce se extrage din mărunta „spumă a zilelor“. Denisa Mirena Pişcu rămīne o poetă admirabilă.


 


Clara Mărgineanu, Măştile Cleopardei,


Editura Nouă, poezie


 


 


Cine să fie Cleoparda? Cine dacă nu „Femeia albastră“, „Fata de asfalt“, „Prizoniera libertăţii“, cea care „dansează cu cuţitul īn inim㓠din 1995 pīnă īn zilele noastre? Cine alta decīt īnsăşi Clara Mărgineanu, care apare pe copertă la fel de proaspătă, deşi cu faţa savant mīzgălită de fantezia artistului Ştefan Daday? După 15 ani şi nouă volume, după ce s-a „lăsat acordată ca un instrument ca să existe trăirile prinţului Hamlet“, poeta īşi adună īntr-o selecţie destul de severă textele la care ţine mai mult. Le adaugă şi un ciclu inedit īn care solicită, īntre altele, „un inventator (care) să-mi implanteze/ īn creier/ un microcip/ cu alte amintiri“. Se poate, probabil, dar n-ar fi păcat? Căci amintirile Clarei sīnt īnsăşi poezia ei atīt de confesivă şi vitală. Am scris de atītea ori despre Clara Mărgineanu īncīt nu ştiu ce aş mai putea adăuga acum. Poate doar că afirmaţia ei „la naşterea mea/ ursitoarele au fost bete“ nu se susţine integral pentru că destinul său, cel poetic cel puţin, nu apare „nesigur“, ci merge drept, ca pe sīrmă, pe aceeaşi cale, clară, a poeziei. 


 


 


Ioana Bogdan, Poeme īnainte şi după Claudiu,
Editura Brumar, poezie


 


Nu trebuie - totuşi - absolutizat principiul după care (am īn vedere volumul comentat mai sus al Angelei Marinescu) toate mărunţişurile unei vieţi, expuse alb, se transformă de la sine īn poezie. Textele Ioanei Bogdan sīnt voit oarecare, etalează banalitatea, dar, aici e problema lor, nu se ridică prin nimc deasupra ei. „O mai iau pe Prelungirea Ghencea/ pe unde mă plimba, acum vreo cinşpe ani, un iubit/ care mă iubea.// Am văzut băncuţele, mesele rotunde din faţa blocului/ unde jucam tarnim (probabil „tarnib“ n.m.)// Nu puteţi īnţelege, n-aţi fost acolo.// Pe urmă luam 368 pīnă la Cişmigiu,/ mergeam īn sus, spre Sf. Iosif“. De ce acest text nu este un poem? Dacă autoarea nu īnţelege, nu e nimic de făcut. Un altul se intitulează, presupus programatic: „Nimic nu e poezie“. De fapt, descoperim mai tīrziu, nu e decīt o consecinţă a absenţei iubitului (un anume Claudiu ce apare şi īn titlul volumului): „Nimic nu e poezie fără tine“. Există un derizoriu straniu, care generează poezie, şi unul de toată ziua, din care nu iese nimic. Micile amintiri personale nu se prefac automat īn emoţii lirice: „Azi am fost la repetiţii la Eduard al III-lea,/ am rīs şi am plīns/ Futu-vă muma-n cur, ţipa Tocilescu/ păi voi sīnteţi războinici sau ce“. Oricīt de zguduitoare pentru un „civil“ ar fi reacţia marelui regizor, acest episod  n-are nimic de-a face cu literatura. Dintr-un accident tipografic, o parte dintre paginile exemplarului primit de mine au rămas albe. M-am gīndit să le completez ca exerciţiu dadaist, fiind convins că orice aş scrie, chiar rezumatul meciului Bistriţa-Ceahlăul, ar suna automat mai impresionant decīt conţinutul paginilor care au ieşit cu bine din maşina de tipărit.  


 


Andreea Hede¤, Cartea cu fluturi,


Editura Limes, poezie


 

Pentru un debut la 33 de ani, volumul este destul de ştiurlubatic, chiar zgubilitic pe-alocuri. Această trăsătură e simpatică dacă nu se abuzează de ea. Andreea Hedeş practică un avangardism netemperat şi bine agrementat cu umor, cu ecouri din Urmuz şi Cugler, cu sugestii din Topārceanu. Īnsuşi poemul incipient este un fel de fabulă urmuziană lipsită, ca să pună capac, pīnă şi de săltăreţele rime ale īnaintaşului: „prin mărăşti trecea un cal/ cu clăparii păşea pe pian/ īn spirală peste asfaltul din cer/ fără aripi doar cu o căruţă de/ os jurasic/.../ şi-mi era simpatic ca o călimară/ goală“. Din poemul „triunghiul bermudelor“: „duduia galbenă cu geana şleampătă/.../ trecea pe līngă lemnul verde şi caii verzi la o bere rece/ dar vai capacul de la canal era la/ fier vechi“... Apar imagini  interesante (mori de vīnt cīnepiu emigrate deodată pe cer, inimile pesmeţi care īncep să bată nume de cal, de pisică, de femeie). Totul īmi aminteşte de adolescenţă cīnd ne distram īn autobuz īntrebīnd cīte o babă dacă după staţia Ceaikovski urmează Buniakovski-Schwartz sau, la cīrciumi, cīte-o chelneriţă dacă şef de sală mai e domnul Cauchy-Laplace. Īn comicăria şi degajarea ei, poeta are gust şi măsură, sper că asta se va vedea cīnd, la al doilea volum, va mai īmbogăţi registrul, că aşa nu poate s-o mai ţină īncă o carte. Pīnă atunci, să strigăm o dată cu cronicarul: nasc şi la Cluj copii ciuguliţi de bărzoi!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul