Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fluieraş de os, mult zice pe dos!

        Critias

Adevărat grăit-a politologul român modern şi contemporan într-o clipă de subită inspiraţiune: cele mai importante lucruri într-un partid nu se petrec în ziua congresului său, ci în săptămâna de după. A se vedea, în această ordine de idei şi practici politice strămoşeşti, vânturile-valurile de migraţii din PSD – nu neapărat masive, dar îndeajuns de semnificative. În funcţie de capătul puştii ideologice la care se plasează preopinenţii, centrifugile mişcări de trupe şi suflete sunt percepute şi comentate fie din perspectiva dialecticii pierdere/câştig a uneia sau alteia dintre formaţiunile aflate în competiţie demografică, fie ca dinamică naturală a reconfigurării poziţiilor, fie, pur şi simplu, ca traseism oportunist, patentat şi deplorabil.


După părerea mea, un plus de calm şi un minus de adjective s-ar dovedi profitabile pentru acurateţea discuţiei. În fond, şi un lider politic de anvergura lui Winston Churchill (am evitat intenţionat formula „de talia lui...” din motive de corectitudine politico-anatomică: Churchill şi talia!...) a debutat în 1900 ca parlamentar conservator, a trecut în 1904 la liberali, iar două decenii mai târziu, în septembrie 1924 s-a returnat de unde-a purces pentru ca, pe 7 noiembrie acelaşi an, să fie uns ministru conservator de finanţe în cabinetul Stanley Baldwin. Sigur, comparaison n’est pas raison: una e Winston Churchill şi alta Culiţă Tărâţă sau Marian Sârbu; fenomenul este însă acelaşi. Doar nişte misogini înrăiţi puteau decreta senini că la donna e mobile, de parcă bărbaţii ar fi mai breji şi nu s-ar bălăngăni şi ei vehement după cum bate alizeul istoriei!...


...Apropo: domnule, cine-a zis vorba aia urâtă precum că în natură numai boul e consecvent?!


Despre mărirea şi decăderea lozincilor (sau, mă rog, devizelor, sloganurilor, vorbelor de duh celebre şi altor paradoxuri orale sau scrise):


În mai 1968, pe străzile Parisului se demonstra cu pancarte uriaşe pe care, între altele, se putea citi: „Dumnezeu a murit. Semnat: Nietzsche”, iar dedesubt: Nietzsche a murit. Semnat: Dumnezeu”.


În februarie-martie 2010, la Bucureşti, pe prima pagină a numărului tematic Religie cu înlocuitori? din revista Dilema veche, se poate citi partea a doua a lozincii inventate de studenţii de pe Sena, aia cu „Nietzsche a murit. Semnat: Dumnezeu”, urmată de o paranteză din care aflăm că vorbele cu pricina ar fi extrase din tezaurul de spirit şi inteligenţă al unui „banc urban”. Ce poţi pentru ca să zici? Chestia e bună, bună de tot! Ca banc, desigur...


Şi fiindcă tot veni vorba despre cele divine: am avut la sfârşitul acestei săptămâni o dovadă irefutabilă a faptului că Dumnezeu e mare, indiferent că El există sau nu. Câteva zile la rând, corurile reunite ale ziariştilor români de ambe sexe, avându-l ca prim solist isterizat de indignare şi sfântă revoltă proletară pe Adrian Mititelu au clamat la unison că, în meciul cu Dinamo, Universitatea Craiova a fost şi bătută, şi furată, şi cu punctele luate de arbitrul criminal Augustus Constantin care nu le-a acordat oltenilor un penalty în primul sfert de oră al întâlnirii. (Mititelu a ajuns chiar la performanţa jalnică de a ameninţa că-l va da în judecată pe Gheorghe Constantin, fostul şef al CCA, pentru culpa de a fi tatăl nefericitului fluieraş de os, mult zice pe dos!). Buuun! Sâmbătă, Universitatea a primit (la fel de meritat ca în jocul anterior) o lovitură de la 11 m, dar asta n-a împiedicat-o să piardă confruntarea at home cu Gaz Metan Mediaş. Şi nu doar pentru că Florin Costea a ratat-o sau pentru că s-a jucat la Turnu Severin...


Sub titlul Impozitaţi ţigănia! (cam discutabil din anumite puncte de vedere), Jurnalul naţional a declanşat luni, 1 martie a.c., o campanie de demascare a maneliştilor, vrăjitoarelor şi proprietarilor de palate ale căror venituri nu sunt verificate de fiscul românesc nici sub aspectul provenienţei, nici sub acela al achitării (sau nu a) taxelor şi impozitelor cuvenite statului. Mă întreb dacă recuperarea banilor neplătiţi de împricinaţi reprezintă, într-adevăr, o soluţie pentru integritatea pensiilor şi alocaţiilor aflate în pericol de reducere drastică din raţiuni de criză, aşa cum preconizează ziarul. Dar şi mai abitir mă întreb altceva: prin ce miracol – economic ori de altă natură-mamă – repre­zentanţii  unei etnii care, la 1855-1856, erau încă robi pe moşiile boiereşti şi mânăstireşti din Moldova şi Muntenia, care n-au fost nici ulterior de-a lungul timpului niscaiva favoriţi ai soartei ori ai istoriei (deplasările în masă pe plaiurile Bugului la ordinul lui Antonescu nu erau, orice s-ar zice, excursii de plăcere!), care nici pe vremea comunismului nu prea s-au simţit în apele lor teritoriale, cum se face aşadar, că aceşti urgisiţi conaţionali au ieşit la iveală după Revoluţie în chip de multimilionari în valută, capabili să sfideze prin opulenţă (palate de un prost gust luxuriant, maşini scumpe first class high technology, bani la teşcherea cu nemiluita...) populaţia unei ţări mai degrabă sărăcuţe? Cum au ajuns ei, din sclavi, posesorii marilor cantităţi de aur restituite fără milă de statul român postdecembrist?


Eu, unul, mărturisesc că n-am găsit încă un răspuns satisfăcător la aceste întrebări incomode.

Rocade surprinzătoare (dar nu cine ştie ce), apariţii şi dispariţii intempestive de pe sticla postului TV Antena 1 – pe scurt, început de primăvară capricioasă pe meleagurile Trustului Intact care, iată, numai intact n-a cam rămas. Dintre toate, prezenţa tot mai frecventă în platou a Mihaelei Rădulescu îmi lasă gustul cel mai dulce-amărui: după întregul circ familialo-amoros de mai an şi după incendiarele declaraţii de dezgust ale Divei la adresa mediei româneşti şi a României, în general, ceea ce se întâmplă acum echivalează cu o nu tocmai triumfală întoarcere cu coada între membrele posterioare. Şi măcar dacă sejurul în Monaco i-ar mai fi atenuat cât de cât Mihaelei fostă(?) Schwartzenberg, fostă Bănică, fostă Rădulescu, fostă Ţiganu hăhăitul ăla de cartier, inestetic şi total nefeminin!...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul