Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Simona Grazia Dima

Strânşi într-un furnicar,


ne punem întrebări, ne atingem, ne luăm de mâini,


ne-mbrăţişăm, vorbim în paradoxuri. Trăim într-o lume


fără niciun rost pentru alţii – ei numără şi depun galbeni


în guriţele larg deschise-ale pruncilor.


Adolescentini, sărim, încercăm adâncimea oceanului cu gândul,


printre averse. Întinerim, ne înălţăm rând pe rând laude,


povestim despre singurătatea în numele căreia suntem prieteni.


Fără solitudinea ta, lumea mi s-ar ştirbi, înţelege, tu,


care desenezi aştri sălbatici, tu, care citeşti pe furiş,


ori salvezi insecte de la moarte în pustie,


după ce-ai mers noaptea pe olane.


Fără aşteptarea mea, de soare ce vă înghite razele,


fără veghea mea la colţul unei case oarecare,


lumea voastră n-ar exista. Pentru ce?, întreabă


cei cu dumicaţi de aur în mâini (căscate-au rămas gurile pruncilor),


pentru ce vă foiţi atât, pentru ce dansaţi, ştiind că n-aţi fost


şi nu veţi fi împreună niciodată? Împreună? Ha ha!


Poate suntem duşmani! (stupoare)


Dar toate astea, – pentru acele cuvinte căzute-n bulboană


la fundul mării, da, pentru asta întinerim şi glumim,


ne-mbrăţişăm, ne şoptim în urechi, ne sorbim din ochi,


pentru cuvântul singur, cu sunet lăuntric,


al meu şi al tău, care ne uneşte, în pofida noastră,


în tabloul nepictat de nimeni, nevăzut şi dus.


Noi nu înţelegem nimic, simţim adunarea,


tăietura orange, recunoaştem perfecţiunea


după o mireasmă de pădure, aşteptăm relaxaţi


în plasa cuvintelor, prefăcuţi în efebi, treziţi


din moarte şi din îndoială, tineri. Nu ne pot asedia


cei care numără şi trag la ţintă, noi
n-avem una,


deşi luptăm, preachinuiţii giganţi, pielea ne-a albit,


oasele ni-s fragile, avem mintea puhoi, şi apă, şi confuzie,


o Africă a vrăjii, a sclaviei, ne ţese –


ca să vorbim. Mâine, despărţiţi deja,


vom lua din holda mării


o pietricică rece, învelită-n alge,


cine să vadă decât noi, cine să-nceapă-a lustrui,


a pune-n loc de cinste, cuvântul pentru care facem toate astea,


când ei repetă: Pentru ce ? şi Ce tot faceţi?,


iar sunetul de flaut, submers, nu-l recunosc.


REFLEXII


Foc între cetăţi de pământ,


înghiţit de ziduri. Mă vei regăsi


în crăpăturile stâncilor. Plasa


cărărilor înflorite în piatră


îmi ascunde ardoarea. Dispărută,


însufleţesc uriaşele canioane.


În jurul incintei circulare, un călăreţ:


scânteia dintre potcoavă şi piatră


sunt eu. Reverberaţia unui gând.


Colaci de lavă-n formare, şi-n ei,


masată, ştiinţa focului (etrusci colindând,


cu lumânări în mâini, vilele sortite de romani


pierzaniei. Sfârşit, ei ştiu. Şi ce dacă?


Flacăra va supravieţui în casele-n formă de inimă


din Norcia, în ornamentele faţadei, în stâlpii


roşii, calzi). Copilul ridică pe costişă,


în templul părăsit, un mărăcine uscat, solar,


vechile gânduri se fac oameni, murmură el,


căci s-a şi scurs un soroc de pământ (aruncă un


bulgăre dens, el cade-n nucleul încins al unui vis).


Cu ghearele-nfipte în sol, susţin oraşe de aer.


Lar purtător al amintirii, în râpa cu prunci nevăzuţi.


POTOP


Trece copilul, neîmpăcat,


prin valul potopului retras,


pe urma apei stinse intră în grădini,


însă puhoiu-i dus şi numai


praf de sânge ţes plase cenuşii.


Ar vrea să fie flux mereu,


mâini să se mângâie în larg,


şi nici un sunet. Apă şi voce


prin sine vieţuind, vorbind.


Ascultă zvonuri – vai,


ele deşiră fapte fără prinţi,


fără comori, despre viteji învinşi absurd,


sub cerul minunat, cu scânteieri


degeaba dăruite-n seri de rând.


El trece mai departe până-n crâng,


unde se luminează scorburi vechi


şi focuri ard, eroii-şi cheamă


caii-n şoaptă, cu biciuri de parfum,


şi simte-n nări mirosul mării căutate,


cum se-ntremează-n jur, şi vede


valuri, din cap de lumi,


descolăcite, cum se-ntorc


Strânşi într-un furnicar,


ne punem întrebări, ne atingem, ne luăm de mâini,


ne-mbrăţişăm, vorbim în paradoxuri. Trăim într-o lume


fără niciun rost pentru alţii – ei numără şi depun galbeni


în guriţele larg deschise-ale pruncilor.


Adolescentini, sărim, încercăm adâncimea oceanului cu gândul,


printre averse. Întinerim, ne înălţăm rând pe rând laude,


povestim despre singurătatea în numele căreia suntem prieteni.


Fără solitudinea ta, lumea mi s-ar ştirbi, înţelege, tu,


care desenezi aştri sălbatici, tu, care citeşti pe furiş,


ori salvezi insecte de la moarte în pustie,


după ce-ai mers noaptea pe olane.


Fără aşteptarea mea, de soare ce vă înghite razele,


fără veghea mea la colţul unei case oarecare,


lumea voastră n-ar exista. Pentru ce?, întreabă


cei cu dumicaţi de aur în mâini (căscate-au rămas gurile pruncilor),


pentru ce vă foiţi atât, pentru ce dansaţi, ştiind că n-aţi fost


şi nu veţi fi împreună niciodată? Împreună? Ha ha!


Poate suntem duşmani! (stupoare)


Dar toate astea, – pentru acele cuvinte căzute-n bulboană


la fundul mării, da, pentru asta întinerim şi glumim,


ne-mbrăţişăm, ne şoptim în urechi, ne sorbim din ochi,


pentru cuvântul singur, cu sunet lăuntric,


al meu şi al tău, care ne uneşte, în pofida noastră,


în tabloul nepictat de nimeni, nevăzut şi dus.


Noi nu înţelegem nimic, simţim adunarea,


tăietura orange, recunoaştem perfecţiunea


după o mireasmă de pădure, aşteptăm relaxaţi


în plasa cuvintelor, prefăcuţi în efebi, treziţi


din moarte şi din îndoială, tineri. Nu ne pot asedia


cei care numără şi trag la ţintă, noi
n-avem una,


deşi luptăm, preachinuiţii giganţi, pielea ne-a albit,


oasele ni-s fragile, avem mintea puhoi, şi apă, şi confuzie,


o Africă a vrăjii, a sclaviei, ne ţese –


ca să vorbim. Mâine, despărţiţi deja,


vom lua din holda mării


o pietricică rece, învelită-n alge,


cine să vadă decât noi, cine să-nceapă-a lustrui,


a pune-n loc de cinste, cuvântul pentru care facem toate astea,


când ei repetă: Pentru ce ? şi Ce tot faceţi?,


iar sunetul de flaut, submers, nu-l recunosc.


REFLEXII


Foc între cetăţi de pământ,


înghiţit de ziduri. Mă vei regăsi


în crăpăturile stâncilor. Plasa


cărărilor înflorite în piatră


îmi ascunde ardoarea. Dispărută,


însufleţesc uriaşele canioane.


În jurul incintei circulare, un călăreţ:


scânteia dintre potcoavă şi piatră


sunt eu. Reverberaţia unui gând.


Colaci de lavă-n formare, şi-n ei,


masată, ştiinţa focului (etrusci colindând,


cu lumânări în mâini, vilele sortite de romani


pierzaniei. Sfârşit, ei ştiu. Şi ce dacă?


Flacăra va supravieţui în casele-n formă de inimă


din Norcia, în ornamentele faţadei, în stâlpii


roşii, calzi). Copilul ridică pe costişă,


în templul părăsit, un mărăcine uscat, solar,


vechile gânduri se fac oameni, murmură el,


căci s-a şi scurs un soroc de pământ (aruncă un


bulgăre dens, el cade-n nucleul încins al unui vis).


Cu ghearele-nfipte în sol, susţin oraşe de aer.


Lar purtător al amintirii, în râpa cu prunci nevăzuţi.


POTOP


Trece copilul, neîmpăcat,


prin valul potopului retras,


pe urma apei stinse intră în grădini,


însă puhoiu-i dus şi numai


praf de sânge ţes plase cenuşii.


Ar vrea să fie flux mereu,


mâini să se mângâie în larg,


şi nici un sunet. Apă şi voce


prin sine vieţuind, vorbind.


Ascultă zvonuri – vai,


ele deşiră fapte fără prinţi,


fără comori, despre viteji învinşi absurd,


sub cerul minunat, cu scânteieri


degeaba dăruite-n seri de rând.


El trece mai departe până-n crâng,


unde se luminează scorburi vechi


şi focuri ard, eroii-şi cheamă


caii-n şoaptă, cu biciuri de parfum,


şi simte-n nări mirosul mării căutate,


cum se-ntremează-n jur, şi vede


valuri, din cap de lumi,


descolăcite, cum se-ntorc

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul