Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Crimă împotriva ideii de libertate

        Alexandru George

M-am întrebat de multe ori, gândindu-mă la catastrofa survenită în istoria şi cultura poporului român în urma invaziei sovietice din 1940 şi 1944, cum poate fi ea comparată cu ceva din trecutul naţional, dar mai ales cu situaţia celorlalte popoare din jurul nostru, lovite de aceeaşi calamitate cam odată cu noi. Căci este evident că într-un fel au receptat-o sârbii şi albanezii, care au trecut la regimul comunist fără să fie cuceriţi graţie Armatei Roşii, şi în alt fel polonezii, germanii, care chiar s-au aflat în război cu această armată, însă din 1939 şi, respectiv, 1941. Dar mai ales se ridică întrebarea (de aceea literatura română se află la o răscruce de situaţii) dacă şi albanezii, sârbii şi bulgarii se aflau într-un moment de maximă expansiune şi de sincronizare cu Occidentul Europei?


Răspunsul se întregeşte, dar numai el ne dă putinţa de a evalua proporţiile şi adâncimea dezastrului. Şi ar merita făcut un studiu comparativ pe care fireşte că nu eu sunt chemat a-l întreprinde, date fiind informaţiile mele despre literaturile aflate în situaţia noastră, dar surprinse în alt moment al evoluţiei lor. (Nu m-aş hazarda să vorbesc despre letoni, lituanieni şi estonieni, deşi duritatea implacabilă a ocupantului rus, având ca scop distrugerea identităţii lor naţionale, a fost probabil cel puţin comparabilă cu ce s-a întâmplat dincolo de Prut. Dar cu totul alta a fost soarta unei importante bucăţi din cel de al III-lea Reich, din care Kremlinul a făcut un stat aparte; oricât erau de absurde şi de severe măsurile de opresiune, nu li se putea scoate din capul acestor cetăţeni germani ideea că aparţin patriei lui Kant, Goethe, Hegel şi Beethoven, că aparţin unei arii culturale configurate de un mileniu şi că muzica lui Haydn şi Mozart, Schubert şi Bruckner nu poate fi socotită străină de ei, pe motivul că aceştia ar fi... austrieci. Pe de altă parte, dincolo de fruntariile primului stat german „al muncitorilor şi ţăranilor“ mai exista cel puţin încă unul care-şi urma evoluţia independentă şi politica literară în afara ucazurilor de la Moscova şi a directorilor de la Pankow. Aşa că, faţă de situaţia de fapt (socotită de comunişti provizorie), ei trebuiau să se limiteze la ceea ce ţineau în mâini şi în lanţuri, fără a dezarma. Şi, ca totdeauna când se loveau de o dificultate pe care nu o puteau înlătura, ei recurgeau la „interpretări“, o vorbărie lipsită de orice onestitate, la pamflete şi explicaţii distorsionate: Hegel era doar un fel de precursor al lui Marx, marii scriitori erau acceptaţi pentru că de fapt ei erau cu sufletul lor comunişti sau măcar democraţi, realismul prozatorilor germani era prea timid, deoarece influenţa mediului şi formaţia intelectuală le restrângea perspectivele şi curajul de a spune adevărul.


Desigur că nu era prea greu să elimini dintr-o literatură aşa de bogată pe neînsemnaţii scriitori nazişti, începând cu profetul Moller van den Bruck şi sfârşind cu Hans Johst, poetul dezaxat, fără a-l omite pe oficialul Alfred Rosenberg. Dar mai ales să excluzi funcţionarii de partid de tipul lui Johannes Becher sau Anna Seghers, pe o treaptă mai sus (comparabil cu Gorki în URSS) situându-se echivocul Berthold Brecht.


Situaţia Republicii Democrate Germane rămânea unică, deoarece orice cetăţean al acestei ţări stătea cu un picior în Est şi cu altul în Vest, dar până la gât în trecutul cultural imens al Germaniei eterne... Dar noi, românii, striviţi de copleşitoarea invazie străină care, moştenind vechea ură şi dispreţul Rusiei imperiale, ne trata în consecinţă, acum, când nu mai era trasă măcar de mânecă de problematicul apărător şi promotor al libertăţii din Lumea liberă.


Nevoia tratării comparate


În clipa de faţă, când învăţământul nostru instituţionalizat livrează pe piaţa culturală zeci de diplome de doctori sau de savanţi universitari, ar fi bine ca aceştia să renunţe la zădărnicia unor aberaţii directe despre Fănuş Neagu şi nebunia poetică a lumii sau despre Adrian Păunescu, marele potop liric al veacului, sau despre Augustin Buzura, un explorator al profunzimilor morale până la limita Absolutului şi să încerce o analiză pe baze comparatiste a tragediei pe care a trăit-o adevărata literatură română. Căci, fără să am informaţii speciale, nu cred că aceleaşi lucruri s-au petrecut în Cuba, care, indiferent de tiranul instalat la Havana după „eliberarea“ din ghearele spaniolilor (1901), fermecătoarea insulă Hispaniola nu s-a desprins de literatura lui Calderon, Cervantes, Lope de Vega sau chiar de mai sumbrul Quevedo şi n-a făcut-o nici în timpul mirabilului Fidel Castro.


Chiar şi revoluţia „culturală” din China a avut un caracter episodic, în timp ce genocidul din Cambogia a fost cu totul altceva, cum va fi şi fericirea abătută până în clipa de faţă asupra Tibetului.


Convingerea mea e că în toate ţările unde comuniştii au pus mâna pe putere, literatura şi cultura în genere se aflau nu într-o stare de marasm, de decadenţă şi putreziciune, ci într-un cert progres, atingând în unele cazuri senzaţionalul, într-o atmosferă de festivitate. Este oricum situaţia din ţara noastră, care nu trebuie judecată numai după febra „noului“, ci după complexitatea unor tendinţe paralele, uneori adverse, şi unei concurenţe a generaţiilor, tradiţionalişti şi ortodoxişti, suprarealişti şi avangardişti, romancieri realişti şi liric-fantezişti scriau şi îşi vedeau publicate opere atrăgând un public divers, la rându-i, ca vârstă, gusturi şi pregătire intelectuală. Cât priveşte racordarea la modelele Occidentului şi chiar adoptarea unor mode venite de acolo, ele nu erau barate de nici o oprelişte, totul depindea de ecuaţia fiecărui autor, după capul lui şi cu riscurile inerente. Prozatori realişti de tip clasic, de la Rebreanu şi Agârbiceanu până la Pavel Dan şi I.C. Vissarion scriau în paralel cu alţii, de formulă mai modernă, precum H. Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu, cu analişti şi cultivatori ai aventurii existenţialiste precum Gib Mihăescu sau cu cei din generaţia trăiristă, aşa că, în anii războiului, un M. Sadoveanu îşi împlinea uriaşul lui efort literar prin epopeea închinată Marelui Ştefan (prin Fraţii Jderi), necunoscutul Grigore Cugler dăruia literaturii române ingenioasa şi amuzanta sa trăznaie cu numele de Apunake şi alte fenomene.


Comunismul a retezat un vast şi variat proces de creaţie, a barat iniţiative în curs, a descurajat pe cele mai multe, a încercat să întoarcă un avânt de nestăvilit spre formule directe. Şi n-a făcut-o prin îndrumări şi modele de la noi sau de altinderi, ci s-a folosit de acţiuni de teroare şi de metode poliţiste necunoscute spiritului românesc, deoarece o sută de ani de libertate încurajaseră orice fel de manifestare artistică, chiar şi (sau mai ales) pe cea extremistă, pamfletară sau trăznită, ermetică sau riscată.


...Şi de asta dă seama Agora, un proiect absolut extraordinar, al unei colecţii din care I. Caraion şi, în parte, Virgil Ierunca au izbutit să-l dea la lumină în vara-toamna lui 1947, anul fatidic al instaurării oficiale a Comunismului. Colecţia Sisiph Agora se încheie simbolic cu derutantul şi insolitul „monoact cu un antract“ Artistul şi Moartea de Emil Ivănescu, dar cuprinde şi debutul ca poet în limba germană al lui Paul Celan. Acolo se găsesc studii de perspectivă precum Existenţialism – Umanism, iscălit de Virgil Ierunca, dar şi Dezumanizarea poeziei de Petru Comarnescu, împreună cu Marele Orion, capodopera lui Geo Bogza sau varianta ultimă a poemului După melci de Ion Barbu – ca să nu mai pomenesc de colaborările de prestigiu internaţionale ale unui Salvatore Quasimodo, Eugenio Montale sau Paolo Biffis cu altceva decât cu bucăţi de complezenţă.


În loc de concluzii


Aici se afla literatura română şi cine nu e în stare să se situeze în acest punct nu înţelege nimic din tragica lovitură pe care a primit-o conştiinţa artistică românească odată cu primele „realizări“ ale „vremurilor noi“: Desculţ şi Mitrea Cocor, Negura şi Bălcescu, prin transformarea peste noapte a unor scriitori promiţători, precum Petru Dumitriu, Nina Cassian şi Marin Preda în slujitori ai aparatului de propagandă comunistă... Apoi prostituarea în serie a Luciei Demetrius, a lui Eugen Jebeleanu, dar şi a lui Victor Eftimiu sau Cezar Petrescu au desăvârşit procesul pe care-l servea cu aere de originalitate şi de devianţe bufone foarte atrăgătoare în atonia şi stilul de comandă G. Călinescu.


Literaturii române i-au trebuit aproape două decenii ca să-şi revină în urma acestei catastrofe: o nouă generaţie a regăsit ceva din moştenirea ocultată a trecutului, unii scriitori maturi au trecut peste anii de glorie în care se aserviseră regimului, în fine, scriitorii interzişi au fost măcar parţial recuperaţi fără ruşine, indiferent de crimele lor, iar cei de sertar s-au ivit suprinzător, poate scandalos pentru paznicii dogmelor marxiste.


S-a alcătuit, astfel, din concesii şi echivocuri, din valori efective, interpretate tendenţios sau categoric fals un tablou care, la ideea comunismului, se prezenta mai bine decât oricând, în tot cazul mult mai bine decât la începutul măreţei epoci. Dar că ne putem referi la această imagine ca la o epocă de aur prin care tot ceea ce a urmat după Eliberarea sub care vieţuim incomodaţi de trecut, nemulţumiri, nelinişti, de viitor, e o eroare care devine din ce în ce mai accentuat o adevărată şi inadmisibilă crimă împotriva ideii de libertate de care toată lumea face caz.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul