Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vasko Popa, între Barack Obama şi Liubiţa Raichici

        Cornel Ungureanu

Vasko Popa – o frontieră poetică e un titlu care ar trebui decriptat. Cartea  poetei, a traducătoarei, a eminentului activist cultural care e doamna Liubiţa Raichici este una  polemică. Frazele  care  deschid primul capitol ar trebui citate:


O ilustrare elocventă a poziţiei pe care poetul Vasko Popa o ocupă, la ora actuală, pe plan mondial (s.n., C.U.) este faptul că Barack Obama, în campania sa electorală pentru preşedinţia SUA (pe care a câştigat-o) a afirmat, în 27 octombrie 2008, pe blogul Fundaţiei internaţionale Harriet, că poetul său preferat este Vasko Popa cu volumul său Cutia Mică”. E pentru prima dată când un preşedinte al Statelor Unite se descurcă frumos în campania electorală, cu ajutorul unui poet. Să fie clar! Şi adaugă Liubiţa Raichici:


„Nici John McCain un s-a dus prea departe, preferându-l pe confratele lui Vasko şi, până la un punct, modelul său, Henri Michaux”.


Dacă vreţi să câştigaţi, mizaţi pe Vasko, ne spune Barack Obama, câştigătorul.


 Liubiţa Raichici nu fantazează. Ea l-a tradus pe Vasko Popa în româneşte şi nu doar din capriciu cultural, ci dintr-o profesiune de credinţă – dintr-o apropiere care a durat ani în şir. „Când traduci participi la procesul creaţiei”, spunea/scria St. Aug. Doinaş, unul din traducătorii de mare performanţă ai noştri. Un „proces al creaţiei” care ar trebui să însemne  buna înţelegere a autorului şi a lumii sale. Integrala Vasko Popa realizată de Liu­biţa Raichici este o operă care poate ilustra, cu prisosinţă, o acţiune culturală majoră, dar şi procesul de identificare pe care îl poate realiza traducătorul, atunci când realizează „integrala” unei opere. Vasko Popa nu a scris eseuri, critică literară, nu a lăsat multe „profesiuni de credinţă”, nu a fost teoreticianul care să-şi mărturisească proiectele. Ceea ce nu înseamnă că nu ar fi putut să fie un eminent teoretician, un strălucitor comentator de poezie, un analist al avangardelor literare. Ceea ce nu înseamnă că el nu a implicat, în afirmarea sa, datele unei istorii şi ale unei geografii literare.
A politicilor culturale majore.


 Înainte de a fi o carte despre Vasko Popa, volumul Vasko Popa – o frontieră poetică e scris „în apărarea lui Vasko Popa”. Dacă orice exegeză e un act de apărare a scriitorului, mereu ameninţat de uzura timpului şi a timpurilor, cazul Vasko  are particularităţi aparte. Scriitorul este, prin tot ceea ce a făcut, un scriitor al Serbiei şi al Europei culturale.  Noutatea/direcţia cercetării de faţă pleacă de la faptul că după moartea  lui Vasko Popa, în 1992, au avut loc în lume numeroase cutremure care au aşezat sub semnul întrebării  ţări, graniţe, nume,  opere literare. Cum după moartea lui Vasko Popa Iugoslavia a devenit altceva, cum fosta Iugoslavie s-a împărţit în mai multe ţări, în care stările resentimentare au devenit  dominante, era normal ca o nouă lectură a lui Vasko Popa - a oricărui scriitor de succes, definitoriu  timpul şi  spaţiul  culturii - să fie legată şi de  o grilă naţionalistă. Şi de o grilă antinaţională, anticomunistă, antipoetică. Era firesc să sporească numărul articolelor care să pună sub semnul întrebării nu doar valoarea poetului, ci şi onestitatea omului Vasko Popa. Valoarea morală a actului său întemeietor. Prima operaţiune a exegetei, nu foarte simplă,  a fost de a citi/reciti  publicaţiile culturale (şi nu numai) din ţările fostei Iugoslavii, pentru a selecta paginile care re-definesc cultura iugoslavă/sârbă a ultimelor şase-şapte decenii.


Prima operaţiune necesară a fost definirea contextelor  politice, regionale, literare. Iar între primele acte importante ale Liubiţei Raichici sunt acelea de a fi selectat atacurile  la adresa poetului şi de a le fi aşezat în contextul necesar.  Liubita Raichici leagă atacurile împotriva lui Vasko Popa de un şir de atacuri împotriva poporului sârb, lansate la începutul aniilor nouăzeci ai secolului trecut, fiindcă, prin opera sa, poetul a devenit o personalitate exponenţială a sârbilor. Şi ce martor mai important ar fi în acest proces decât preşedintele Statelor Unite?


  Alt   merit al autoarei este că înţelege  că în noua geo­grafie a sud-estului european este nevoie de o geografie literară care să definească acest spaţiu cultural. Să clarifice contextele  afirmării scriitorului şi a valorilor culturale din ultima jumătate a secolului XX. Aşa că va face analize atente, cu mijloacele demografiei, ale statisticilor privind populaţiile spaţiului voivodinian. Pentru prima dată un cercetător al lui Vasko Popa apelează (din câte ştiu) la statistică: dacă în acest perimetru  contactul etnic este mai important decât în alte regiuni, care ar fi cei care participă la  culturile de contact etnic? Şi, mai departe, autoarea se opreşte asupra literaturilor acestui spaţiu: sârbă, română, maghiară, rusină, slovacă. 


Cercetare speculară, cartea doamnei Liubiţa Raichici atrage atenţia asupra felului în care interferenţa modelelor culturale au marcat şi opera unor scriitori de limbă română, între care cei mai semnificativi sunt  Ion Miloş, Slavko Almăjan, Ioan Flora. E o direcţie pe care cercetările ulterioare pot înainta cu folos.   


 Periodizarea acestei/acestor literaturi constituie, în acest  sens, altă noutate a cărţii: e făcută pornind de la revistele, seriile editoriale, articolele-program ale unor scriitori afirmaţi mai târziu în alte ţări, autori-punte ca românul Ion Miloş sau slovacul Vitazoslav Hronec. Fiecare e semnificativ prin faptul că (sugerează doamna Raichici), înainte de a  transcrie, prin literatura sa, un destin poetic, el exprimă o biografie. Un arbore genealogic. Un reper şi o posibilă simetrie pentru opera lui Vasko Popa  este Ion Miloş. Născut într-un sat din Banatul iugoslav Ion Miloş numeşte o enclavă românească. E  un român dintr-o familie tradiţională, ca şi Vasko Popa, Ion Bălan, Radu Flora, Mihai Avra­mescu, primii scriitori citabili din Banatul iugoslav, autori pe care se sprijină, întâi, politica mai mult sau mai puţin culturală de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 a lui Tito. Autoarea insistă cu folos asupra autorilor inaugurali care, scriam altădată, se formează (însă) într-un timp în care tradiţiile sunt spulberate de război  şi de transformările comuniste. 


E greu să scrii despre Vasko Popa fără să contextualizezi literaturile sud-estului european. E aproape imposibil să scrii despre el fără a evoca rezistenţa iugoslavă, opţiunile lui Tito după război, alternativa culturală schiţată după 1952 de cei care propuneau o cultură antistalinistă. Ei erau nişte  luptători care triumfau.


Vasko Popa, arată Liubiţa Raichici, era scriitorul venit la timp - era tânărul autor ce evoca o adevărată literatură nouă, revoluţionară, plauzibilă, bine aşezată în circuitele  literare ale momentului. Scriitorul avea -ca să fim în tonul vremii - un dosar bun. Cu o ascendenţă română şi sârbă, nu putea fi corupt de vreunul din naţionalismele la modă, în acest spaţiu cultural în care naţionalismul făcea ravagii. Şi face încă. Verificat în timpul rezistenţei el este, imediat după război, de partea lui Tito. Se implică în munca de propagandă care trebuie să slujească noul regim. Atitudinile sale, schiţate în paginile „Libertăţii” şi ale  „Luminii” sunt limpezi.  În 1947 se numeşte încă Vasile Popa şi este unul dintre ideologii tineri pe care se poate conta. l. În preajma prietenilor săi literaţi, a lui Radu Flora, a Floricăi Ştefan şi a lui Ion Marcoviceanu, colegi de baricadă, el nu publică poezii. Dar este un lider, şi încă unul dintre liderii energici ai comunităţii culturale romaneşti. Scrie poezii în româneşte, dar nu neapărat la modul serios. Se joacă? Exersează? Ieşit din război, ţine la regula de aur a conspirativităţii. Marile adevăruri  trebuie aşezate sub pecetea tainei. Războiul nu s-a terminat. Cartea Liubiţei Raichici propune documente de ultimă oră care arată că numele lui Vasko Popa apare în hârtiile oficiale ale anului 1949, care insistă asupra rolului românilor în politica iugoslavă. Meritul autoarei este de a confrunta aceste documente (cele emise de Ambasada României la Belgrad) cu altele, scoase la lumină recent de alţi cercetători. Volumul lui Florin Constantiniu şi Adrian Pop. Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), cu referinţe la  implicarea lui Vasko Popa (a lui Aurel Gavrilă, Vasile Popa, Mihai Avramescu, Andrei Popin) în viaţa culturală a românilor din Iugoslavia e confruntat cu documente care pun în valoare participarea reală a lui Vasko Popa la „momentul cultural”. 


Pagini necesare sunt cele despre Comuna literară din Vârşeţ, înfiinţată şi condusă de Vasko Popa. Mi se par fericite actualizările, cu accente asupra acţiunii noului lider, Petre Cârdu, dar şi asupra scriitorilor din Voivodina - sârbi, români, maghiari, slovaci, rusini. Autoarea realizează  o „trecere în revistă” a performanţelor lor literare” definind, şi prin scrisul lor, creativitatea zonelor de contact etnic. După cercetările lui Ondrej Stefanko asupra culturilor aşezate în această Mitteleuropa a periferiilor, inventarul şi traducerile Liubiţei Raichici mi se pare a deschide o nouă cale a cercetării.


Mi se pare, de asemenea, foarte important să numim continuitatea unei relaţii fireşti - a unui dialog necesar. Este drept, aşa cum spune doamna Raichici, că prima bună aşezare a lui Vasko Popa în cultura română are loc în 1956, cu prilejul discursului lui Vasko Popa la Congresul  scriitorilor români, când poetul îl va vizita pe Tudor Arghezi, unul dintre maeştri săi. Al doilea moment important al întâlnirilor este legat de personalitatea lui Nichita Stănescu, cel care, stimulat  de Adam Puslojici, publică în 1966, la editura Albatros „cele mai frumoase poezii” ale lui Vasko Popa. Un spectaculos interval ar fi legat de implicarea lui Marin Sorescu în traducerea şi comentariul lui Vasko Popa. Fireşte că prezenţa în viaţa literară a unor scriitori de dinamism excepţional ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adam Puslojici va alimenta folclorul literar consacrat lui Vasko Popa, folclor stimulat şi de prezenţa scriitorului alături de autori fundamentali ai culturii noastre, ca Tudor Arghezi sau Gelu Naum. Dacă traducerile lui Anghel Dumbrăveanu (sprijinit de Slavko Almăjan) sau ale lui Ioan Radin Peianov ţin de simptomatologia dialogului, importanta ieşire în arenă a lui Ioan Flora cu cele două volume de traduceri din 1988 merită a fi salutată. Teza de doctorat a lui Slavomir Gvozdenovici, prima amplă cer­cetare a operei  după 1989, e un moment ce se cuvine a fi numit cu un orgoliu ce depăşeşte simptomatologiile regionale. Să mai spun că vecinătatea lui Slavomir Gvozdenovici şi a lui Miomir Todorov a stimulat apropieri ale criticilor şi istoricilor literari din Timişoara de Vasko Popa şi de literaturile din Iugolslavia, un context în care rolul lui Anghel Dumbrăveanu şi a unor slavişti aşezaţi la Bucureşti nu a fost deloc minor.


Excelentă cercetare cartea Liubiţei Raichici! Ne mai rămâne întrebarea: mai are timp Barack Obama să o citească? Sau măcar consilierii lui?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul