Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Interviu cu Ileana Mălăncioiu

        Clara Mărgineanu

POEZIA – UN EXERCIŢIU DE SUPRAVIEŢUIRE


 


Poetă, eseistă şi publicistă, Ileana Mălăncioiu s-a născut īn 1940, īn satul Godeni din judeţul Argeş.


Īn 1968, a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, cu lucrarea Locul filozofiei culturii īn sistemul lui Lucian Blaga. Este de asemenea, doctor īn Filozofie, cu teza Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka).


A publicat volumele de versuri: Pasărea tăiată, Ed. Tineretului, 1967, Către Ieronim, Ed. Albatros, 1970, Inima reginei, Ed. Eminescu, 1971, Crini pentru domnişoara mireasă, Ed. Cartea Romānească, 1973, Ardere de tot, Ed. Cartea Romānească, 1976, Peste zona interzisă, Ed. Cartea Romānească, 1979, Sora mea de dincolo, Ed. Albatros, 1980, Linia vieţii, Ed. Cartea Romānească, 1982, Urcarea muntelui, Ed. Albatros, 1985.


Īn fotografia pe care nu i-a făcut-o nimeni, dar care va străbate timpul şi memoria, poeta Ileana Mălăncioiu ţine īntr-o mānă capul, iar īn cealaltă trupul unei păsări tăiate.


„Eugen Barbu s-a scuzat că m-a publicat īn Luceafărul şi m-a premiat“


     – Primele poeme v-au apărut chiar īn revista „Luceafărul“, īn 1965, pe cīnd eraţi studentă a Facultăţii de Filosofie. Care era atmosfera vieţii literare de atunci?


     – Mai publicasem īn două culegeri de poezie din judeţul Argeş, dar īn presa literară bucureşteană am debutat īn „Luceafărul“, care era o revistă a scriitorilor tineri, destul de bună pentru vremurile acelea. Īnainte de a debuta editorial, am luat şi unul din premiile revistei. Printre laureaţi se afla şi Paul Goma, care redebuta după anii de detenţie şi de domiciliu forţat, dar nici el, nici eu n-am primit premiul īntīi. Nu mai ştiu cine a luat coroniţa de la proză, dar cea de la poezie a fost pusă pe capul lui Grigore Arbore. Mai tīrziu, cīnd eram atacată īn „Săptămīna“, care devenise un fel de interfaţă a securităţii, Eugen Barbu s-a scuzat că m-a publicat şi m-a premiat. A spus că m-a băgat pe gītul său Ion Gheorghe. Ceea ce, īn treacăt fie zis, cred că era adevărat. Fiindcă, pīnă pe la īnceputul anilor ’70, am colaborat foarte bine cu acest poet autentic, care atunci a promovat mulţi scriitori tineri de valoare, iar acum a ajuns să fie ignorat, din cauza unor opţiuni ale sale, greu de īnţeles şi de justificat.


 


„Am debutat, fără să ştiu, pe timpul liceului, īn prima teză la literatură“


 


     – Vă amintiţi momentul cīnd aţi scris primele versuri, cīnd aţi realizat că,trăind īn mijlocul oamenilor, sunteţi „altfel“ decīt oricare dintre ei ?


     – Am īnceput să scriu din clasele primare,  dar asta nu mă făcea să cred că aş fi „altfel“ decīt cei din jurul meu. Cīnd am ajuns la Liceul de fete din Cīmpulung Muscel, aveam complexe īn faţa poetelor şcolii, care veneau din altă lume decīt a mea şi nu am mai scris. Īn schimb, aş putea spune că am debutat, fără să ştiu, īn prima teză dată la literatură, pe care profesorul Haralambie Pāslaru a analizat-o o oră īntreagă īn faţa clasei, plecīnd de la premiza greşită că ar fi rodul unor lecturi bogate. Ca să nu-l dezamăgesc, am īnceput să citesc foarte mult şi am descoperit bucuria lecturii. Dar rolul jucat de el a fost mult mai important. Nu doar pentru mine, ci pentru toţi elevii săi. Pentru că socotea că e anormal să absolvim şcoala generală de zece clase, să intrăm la facultate şi să ajungem „doctori de dinţi“ ori „ingineri de roţi dinţate“, fără să fi auzit de Divina comedie, de Hamlet sau de Don Quijote şi trecea īn viteză peste maculatura inclusă īn programa şcolară, ca să ne poată vorbi ore īn şir despre capodoperele din literatura universală.


    


„Īntālnirea cu Emil Botta – una dintre acele īntāmplări care nu ţin doar de şansă, ci de destin“


 


     – Debutul dumneavoastră i-a atras atenţia lui Emil Botta. De altfel, aţi avut de-a lungul vieţii īntīlniri remarcabile, dacă īi amintim doar pe Gellu Naum şi Eugen Jebeleanu. Īn ce fel v-au influenţat aceste īntīlniri cu oameni de excepţie? Se poate spune că v-au marcat biografia ?


     – Īntre cele 7 poezii apărute īn „Luceafărul“ se afla şi Pasărea tăiată, care i-a atras atenţia lui Emil Botta. Īntīlnirea cu autorul Īntunecatului April  a făcut parte dintre acele īntīmplări care nu ţin doar de şansă, ci de destin. Spun asta pentru că, după ce fusese scos din circuit vreme de cīteva decenii, marele Botta nu se mai īndoia doar de tot şi de toate, ci şi de sine. Iar īndoiala sa (fie ea şi metodică) m-a făcut să nu mă mai tem de īndoiala mea,  ci să mi-o asum ca atare. Lucru care pe mine m-a dezavantajat, dar a fost esenţial pentru poezia mea.


     Volumul Pasărea tăiată  nu s-a bucurat nici pe departe de succesul pe care l-au avut Persoana īntīia plural şi alte debuturi celebre la vremea lor, care au impus din capul locului cīte un nume de scriitor. Cel care a atras atenţia criticii asupra poeziei mele a fost Eugen Jebeleanu, prin acel Salut la un tīnăr poet, de un entuziasm rar īntīlnit, scris după ce a citit volumul Către Ieronim şi apărut īn rubrica sa din „Contemporanul“.


 


Gellu Naum ştia că īn faţa suferinţei şi a morţii oamenii sunt egali


 


     – Pe Gellu Naum l-am cunoscut mult mai tīrziu, cīnd eram redactor la „Viaţa Romānească“. Mi se spusese că nu e uşor de abordat, dar mi-am luat inima-n dinţi şi i-am telefonat să-i cer o colaborare. Spre uimirea mea, m-a invitat să-i fac o vizită chiar īn după-amiaza aceea. Avusese un infarct şi nu putea să scrie decīt stīnd culcat şi sprijinindu-şi pe piept mīna dreaptă, pe care o mişca greu. Dar avea multe poheme nepublicate şi a răspuns bucuros la solicitarea mea. Spre deosebire de Emil Botta şi de Eugen Jebeleanu, care aveau generozitatea necesară pentru a se bucura şi de o poezie bună scrisă de altcineva, Gellu Naum era aplecat cu desăvīrşire asupra lui īnsuşi. Īmi oferea cărţile cu cīte o dedicaţie nostimă (pe care o īncepea cu „Dragă Ilenuţa“ şi o semna īmpreună cu soţia sa), īi dădeam şi eu cărţile mele, dar nu mi-a spus niciodată nimic despre nici una din ele. Sīnt sigură că nu mă citea, dar, de cīte ori ne vedeam, mă ruga insistent să-i mai vizitez. Īi plăcea să vorbească şi nu avea cine să-l asculte, iar pe mine mă interesa efectiv ce spune, chiar dacă nu eram deloc convinsă că suprarealismul ar fi singurul lucru demn de atenţie de pe lume. Din cīnd īn cīnd īncepea: „Azi am avut din nou un semn de la tata…“ Apoi īmi povestea īntīmplarea la care ar fi luat parte şi tatăl său, deşi acesta murise īn Primul Război Mondial. Atunci pătrundeam pe un fel de canal misterios către altceva şi comunicam foarte bine. După accidentul īn urma căruia avea să moară, l-am vizitat la Spitalul de Urgenţă. Era la terapie intensivă, īntr-un salon īn care se aflau vreo 7-8 persoane a căror viaţă atīrna – la propriu – de nişte fire legate de undeva, de sus. A doua zi urma să īmplinească 86 de ani şi suferea că, īn loc să fie la Comana şi să mai scrie o poezie, īşi pierde vremea la spital. Īn patul vecin cu al lui era o ţigancă tīnără şi frumoasă, care fusese strivită efectiv īntr-un accident şi avea trupul bandajat de sus pīnă jos. Īn jurul ei se īnvīrteau doi bărbaţi şi o femeie de aceeaşi etnie care au fost daţi afară de mai multe ori, fiindcă făceau gălăgie. După ce a plecat tot personalul medical, au revenit. Bărbaţii au īntors-o pe bolnavă de pe o parte pe alta, iar femeia care-i īnsoţea i-a desfăcut bandajul şi-a uns-o cu o unsoare amestecată cu nu ştiu ce ierburi, care răspīndea un miros iute şi īnţepător īn toată īncăperea. Spre deosebire de ceilalţi pacienţi, rafinatul Naum nu părea deranjat de ce s-a-ntīmplat, ci dimpotrivă, privea lucrurile cu o īngăduinţă de care nu l-aş fi crezut īn stare. Semn că, īn pofida orgoliului său ieşit din comun, ştia că īn faţa suferinţei şi a morţii oamenii sīnt egali.


     – Amintind doar volumele Pasărea tăiată, Inima reginei, Urcarea muntelui, toate aceste titluri conţin o acceptare a milei, a chinului, a trudei… Şi, totuşi, poezia dumneavoastră nu transmite deznădejde, ci o īnţeleaptă gravitate. Este poezia un act de exorcism?


     – Nu ştiu dacă poezia e un act de exorcism, dar e, fără īndoială, un exerciţiu de supravieţuire. Am simţit asta mereu, dar mai ales cīnd am scris Sora mea de dincolo. Atunci cīnd trudeşti asupra unui vers, uiţi de durerile care te apasă, de timpul care trece şi de moartea care te pīndeşte de cīnd te-ai născut. Te comporţi ca un ţăran care asimilează grădina lui cu grădina raiului şi face tot ce e de făcut prin ea pīnă la sfīrşitul vieţii, convins că lumea nu se termină aici, ci dincolo de hotarul care nu e uşor de trecut, mai există, īn mod neīndoielnic, ceva.


 


O bună parte din


Urcarea muntelui a fost citită la „Europa Liberă“


 


     – Ce s-a īntīmplat īn 1985, cīnd volumul dumneavoastră, Urcarea muntelui, apărut la Editutra Albatros, a pus pe jar autorităţile comuniste. Cum au re(acţionat) concret şi cum aţi depăşit momentul.


     – Cīnd am scris Urcarea muntelui mi-am asumat anumite riscuri pentru a spune la vreme ce trebuie spus. Ce m-a ajutat să depăşesc urmările publicării acestei cărţi a fost, īntre altele, o anume solidaritate intelectuală, care īn condiţiile date a funcţionat. Aş menţiona īn acest sens faptul că, deşi nu mă număram printre poeţii pe care mizase el,  Nicolae Manolescu a scris despre cartea retrasă din librării şi aflată sub interdicţia de a fi comentat㠖 fără să folosească nici un citat şi nici un cuvīnt care-i putea fi reproşat – pentru a mă ajuta să ies cumva la lumină. Dar asta n-a īmpiedicat cenzura să-i scoată cronica din „Romānia literară“. Dacă aici nu putea fi citat nici un vers din carte, nici măcar pentru a fi īnjurată, Gelu Ionescu a citit o bună parte din ea la „Europa liberă“. Acest lucru a contribuit efectiv la salvarea mea. Altfel, mi se putea īntīmpla orice, fără să se ştie. Fiindcă băieţii puşi să vegheze ca nu cumva să fie dărīmată cea mai īnaltă orīnduire din lume din cauza mea au īncercat să-mi intre cu forţa īn casă. Sigur că nici ei, nici şefii lor nu erau nişte cititori īmpătimiţi de poezie, ci se bazau pe informatorii din lumea literară ori din marginea acesteia. Īntr-o emisiune de la OTV, un domn care spunea cu mīndrie că e istoric şi securist a mărturisit public că dumnealui le-a atras atenţia ofiţerilor cu care colabora că, dacă există o carte periculoasă, nu e a Blandianei, aşa cum credeau ei, ci a mea. Īn ce mă priveşte, cred că punerea cărţilor noastre īn balanţă pentru ce a văzut īn ele un cenzor ori un turnător este ridicolă şi degradantă. Dacă sub dictatură fiecare milimetru de teren cīştigat īn lupta cu autorităţile īnsemna ceva, acum nu mai contează decīt dacă textele la care ne referim rezistă şi ca literatură.


    


„Dacă nu ai spus ce aveai de spus īn 10-15 cărţi, orice ai adăuga ar fi īn zadar“


 


     – Sunteţi foarte atentă cu apariţiile dumneavoastră publice. Vi se par neimportante pentru destinul unui poet sau sunteţi, pur şi simplu, o fire retrasă?


     – Apariţiile mele publice nu depind doar de atenţia mea, ci şi de a celorlalţi. Īn august 1990 am avut un dialog cu Vartan Arachelian la TVR, unde vreme de două decenii se făcuse abstracţie de existenţa mea, din cauză că īn 1971 (cīnd eram redactor acolo), īn şedinţa de prelucrare a tezelor lui Ceauşescu, am avut o intervenţie „nepotrivită“. Dintr-un document ajuns din greşeală la CNSAS, printre cele dinainte de 1989, s-a aflat că, īn urma emisiunii menţionate, securitatea, care fusese, chipurile, desfiinţată, a făcut o anchetă īn satul meu şi-a ajuns la concluzia că ţăranii n-ar fi vrut să li se dea pămīntul īnapoi, aşa cum spusesem eu. Documentul a fost publicat acum doi ani īn „Cotidianul“, īnsoţit de o explicaţie a lui Virgil Măgureanu, care spunea că instituţia condusă de dumnealui nu se mai ocupa cu aşa ceva, dar turnătorii mai zeloşi continuau să-şi facă meseria, aşa, īn virtutea inerţiei. Tot īn virtutea inerţiei a funcţionat (şi mai funcţionează īncă, pe ici pe colo şi anume prin punctele esenţiale) şi cenzura politică. Or, dacă m-am străduit să public ce vreau eu – şi nu ce ar vrea alţii – chiar şi atunci cīnd era foarte greu, ar fi absurd să fac altceva acum, de bună voie şi nesilită de nimeni.


     Biata mama, care īnainte de a muri a fost ţintuită vreme de doi ani la pat, văzīnd că nu pot să mai lucrez, fiindcă trebuia s-o veghez zi şi noapte, ca să mă liniştească, mi-a spus: „Lasă, mamă, ai scris destul!“ Mi-a amintit astfel, fără să vrea, că Emil Cioran nota undeva că toată lumea scrie prea mult, inclusiv el. Ca s-o mai īnveselesc, i-am spus rīzīnd că spiritele mari se īntīlnesc. Acum n-aş mai rīde, ci m-aş gīndi că avea dreptate şi ea. Īn fond, dacă nu ai spus īn linii mari ce aveai de spus īn 10-15 cărţi, cred că orice ai mai adăuga ar fi īn zadar.


 


„...Speranţele din iarnă


s-au dus/ Acum se duc speranţele de primăvară“


 


     – Dacă ar fi să vorbiţi despre astăzi, despre acum, despre primăvara care deja s-a insinuat īn trupul acestui an, cu ce gīnduri, cu ce sentimente traversaţi clipa ce trece?


     – Primul poem din volumul Linia vieţii, apărut īn 1982, īncepea cu versurile: „A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus / Acum se duc speranţele de primăvar㓠Le-am reprodus, fiindcă ele exprimă cu exactitate şi starea mea de acum. Cīnd spun asta, nu fac abstracţie de faptul că, prin sacrificiul celor ucişi īn evenimentele din Decembrie, a fost cīştigată libertatea de expresie, care este esenţială pentru un scriitor, ci dimpotrivă.


     La prima vedere, pare că ea nu ar reprezenta mare lucru şi pentru  poporul aflat īn mizerie, la care face apel tot conducătorul atunci cīnd vrea să fie votat īncă o dată. Dar eu cred că, īn realitate, gura lumii, care e slobodă şi spune tot ce vrea ea, pīnă la urmă va trebui să fie ascultată. Din păcate, tocmai acum, īn libertate, nu mai spun ce vor ei şi acei intelectuali cu pretenţii care īşi pun numele īn joc pentru un lider politic sau altul ca să obţină ceva. Dintre ei, l-aş menţiona pe H.-R. Patapievici, pe care l-am văzut pe micul ecran declarīnd (uşor īncurcat) că e mīndru că e romān, pentru că preşedintele Băsescu a condamnat comunismul. Iertat să-mi fie, dar, īn gura lui, cuvintele acestea arătau mai rău decīt īn a oricui şi nu trebuie să-i spun eu de ce, fiindcă el ştie. Tot ce pot să-i spun eu este că, prin acea intervenţie a sa, mi-a dat sentimentul unei căderi īn timp, deoarece, īn ultimii ani ai vechiului regim, nici un intelectual care se respecta n-ar fi făcut sluj īn faţa mult stimatului şi iubitului. Alta era categoria celor care mai spuneau altfel decīt īn batjocură sloganul acela cu stima noastră şi mīndria…


     – Şi dacă nu mai am curaj să īntreb nimic, dar vă rog să īncheiaţi dumneavoastră acest dialog, pentru care vă mulţumesc foarte mult, ce aţi spune?


     – Nu aş mai spune nimic, decīt că vă mulţumesc şi eu. Aş lăsa dialogul deschis, fiindcă m-am bucurat că v-am cunoscut şi că am reuşit să comunicăm īn mod real, depăşind prejudecăţile menite să facă din poeţii generaţiilor noastre nişte soldăţei de plumb, care pot fi aliniaţi şi puşi faţă īn faţă, ca să se joace te miri cine cu ei de-a războiul.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul