Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Povestiri din copilărie

        Daniela Firescu

Povestirile din cel mai recent volum al lui Florin Lăzărescu, Lampa cu căciulă  (Poli­rom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2009),  sunt reunite strategic, însă nu întâmplător, sub numele naraţiunii ce stă la baza unui multipremiat scurtmetraj (Sundance 2006), căci, deşi „rătăcită” spre final, aceasta deschide şi explicitează raţiunile  unei lumi atemporale, un „no man’s land” pierdut pe linia frontului şi, cu toate acestea, puternic închegat. În această lume disparată acţionează, mai mult sau mai puţin vizibil, nu intenţii auctoriale ordonatoare, ci se înregistrează un transfer spre  personaje, care, captive în acest univers tranzitoriu, încearcă să capete identitate prin raportare la spaţiul înconjurător.


Aspiraţia spre o lume articulată este evidentă din istoria ce deschide volumul - prima infatuare amoroasă a unei fetiţe este provocată de apariţia unui personaj educat care vorbeşte literar: „faptul că-şi articula cuvintele până la capăt, apăsat, pronunţându-le ca şi cum fiecare ar fi avut o importanţă aparte, fără vreun accent regional îi crea în ochii mamei o aură, dacă nu de extraterestru, măcar de prinţ decăzut, venit dintr-un tărâm îndepărtat”. Nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a fi în preajma acestui personaj carismatic, tratamentul dur al figurilor masculine din familie o motivează şi mai mult, iar următoarea lor întâlnire la bâlci -topos tipic al arsenalului magic care îşi pierde aici atributele tradiţionale - este mai mult un pretext pentru a surprinde procesul invers al deluzionării, al aşteptărilor eşuate, unde complicitatea „numai noi doi” este distrusă de intruziunea unei figuri feminine. Interzicerea accesului la o realitate articulată  nu este resimţit dramatic, este construită în replică o realitate alternativă care depăşeşte aşteptările - băiatul din Cârtiţa este convins că obiectele pe care le atinge „sunt mai frumoase în imaginaţie decât dacă le-aş aproxima din priviri”.


Aceste exerciţii alternative de subiectivare-ameliorare a realităţii continuă în Amin­tirile mele din al doilea război mondial: „la câte am auzit despre război, nu mi-a fost greu să mă închipui şi eu făcând parte din el”, însă, dincolo de autenticitatea fabricată de relatările la persoana întâi, poveştile ce supravieţuiesc transgresează realitatea, războiul, care devine el însuşi o poveste în care lumea trăieşte permanent: „Război e de când lumea”. Paişpe ţigări este un puzzle narativ ce include o confruntare ratată, amintirea jucăriei preferate - Elicopterul, Prima iubire (secvenţă ce reia obsesia limbajului ca declanşator al erosului, ea „vorbea altfel decât prin părţile noastre şi asta îi dădea o aură aparte”), Lecţia de şah servită de un fost deţinut, Un miracol sau Cea mai frumoasă zi, într-o succesiune de întâmplări ce marşează pe ideea copilăriei atemporale, „de poveste”, structurată ludic, ignorând conjuncturi/circumstanţe istorice.


Această existenţă confabulativă îşi demonstrează fragilitatea în Lampa cu căciulă. Episodul călătoriei la oraş, noaptea, prin ploaie, tatăl şi fiul purtând sisific povara unui televizor defect, este antologic. Simbolul civilizaţiei, televizorul asigură accesul la limbajul articulat şi, prin extensie, la o lume articulată (sau percepută ca atare), reuşeşte să alimenteze nevoia de poveşti, dar şi acccesul la cunoaştere; sugestivă în acest sens este opoziţia de generaţii – băiatul ce-i explică unui bătrân „miracolul antenelor” printr-o analogie imaginativă candidă: „Cum să-ţi spun eu matale? Am văzut la Telenciclopedia. Antenele sunt un fel de urechi. Furnica, când se rătăceşte, întinde antenele şi le-aude strigând pe clelalte furnici. Aşa şi televizorul. Dacă n-are antenă, adică urechi, televizorul n-aude şi nu spune nimic. Face purici.” Realitatea este recreată „profesionist” mesajul verbal este dublat, este susţinut de unul vizual cu efect de confirmare, însă nu obiectivitatea mesajului este chestionată, ci misterul transmiterii ei: „Mare minune! Pui radioul în priză, poftim muzică. Pui televizorul, vezi oameni. Pui reşoul se încălzeşte!”. Toată această ordine riscă să fie destabilizată de o banală lampă cu căciulă, dar în final toate incidentele se pierd în happy-end.

Personajul-surpriză din Poveste de Crăciun, Nana Lenţa, un Moş Crăciun fe­minin, într-o farsă spontană cu efecte comice ce depăşesc trucul iniţial: „Eu mi-am dat toată silinţa! Să-l mai aşteptaţi pe Moş Crăciun la paştele cailor...”, este reluat în Titanicul într-o reiterpretare a parabolei întoarcerii acasă a fiului rătăcitor, cu distincţia că fiul se întoarce de la închisoare, iar cea care trăieşte drama inconştient (la propriu şi la figurat), mai mereu mahmură, „ca şi cum alcoolul ar fi fost o componentă de bază a supravieţuirii” este chiar Nana Leanţa, victimă a unui stop cardiac într-o beatitudine bahică, dar mai ales maternă, provocată de revederea fiului. Probabil cel mai pitoresc personaj al Povestirilor, ea afirmă interesul lui Florin Lăzărescu pentru o lume a oamenilor, nu a întâmplărilor (uneori banale), pentru că aici sunt personajele care declanşează povestea, însă ceea ce primează şi asigură succesul volumului, independent de personaje ori conflict, este modul de a spune povestea, „spectacolul” scriiturii.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul