Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Debutul, mai mult prohod decât botez

        Horia Ursu

 


Interviu realizat de Andra Rotaru


 


S-a născut la 1 august 1948 în satul Măhăceni, judeţul Alba. Este absolvent al Facultăţii de Filologie, doctor în Filologie şi conferenţiar al Universităţii „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca. A fost profesor asociat la Universitatea „Jules Verne“, Amiens, Franţa, între anii 1990 şi 1991. A debutat în volumul colectiv Debut ’86 la Editura Cartea Românească şi apoi a publicat romanul Anotimpurile după Zenovie, în anul 1988, la aceeaşi editură. Este prezent în volumul Generaţia ’80 în proză scurtă, Editura Paralela 45, 1998, iar în anul 2001 a reeditat, la aceeaşi editură, Anotimpurile dupa Zenovie şi alte proze. În 2007 publică romanul Asediul Vienei, Ed. Cartea Româ­nească, pentru care este distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2007, premiul Cartea Anului din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pe 2007, Premiul revistei Tribuna pentru cel mai bun roman publicat în 2007, precum şi Premiul Ion Creangă al Academiei Române. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.


 


Debutul dumneavoastră editorial a fost mai întâi unul colectiv, cu volumul de proze scurte, Debut ’86, Editura Cartea Românească, alături de Dumitru Hurubă, Răzvan Petrescu, Dumitru Munteanu ş.a. Cât de incisiv este un astfel de debut colectiv pentru structura interioară a scriitorului?


Debut ’86 a fost, pentru mine cel puţin, un fel de început al sfârşitului. Semăna mai mult cu un prohod decât cu un botez... Motivele ar fi numeroase, dar voi menţiona doar două: numărul mare de autori, vreo 40, cred, înghesuiţi între două coperte, fără argumente, fără criterii explicite, stilistice, tematice, estetice -  mai bine spus, şi fără consimţământ prealabil. Eu am primit un telefon şi mi s-a adus la cunoştinţă faptul că sunt inclus în volum şi gata, deşi manuscrisul Anotimpurilor după Zenovie era în editură şi se bucura de sprijinul Magdalenei Bedrosian, redactorul de carte. Nuvela care dădea titlul cărţii fusese scrisă în doi ani (1983-1985), avea în jur de 120 de pagini. Era piesa de rezistenţă şi tocmai ea fusese nesocotită şi trimisă undeva în subsolul literaturii. Fiecare debutant era prezentat în câteva rânduri de un nume consacrat al literelor române din acea vreme. Deşi toate elogioase, cum altfel să justifici publicarea unui asemenea volum, mie îmi lăsau impresia unor încurajatoare epitafuri. Debut ’86 a fost comentat, după ştiinţa mea, doar de Alex. Ştefănescu şi Petre Răileanu.


Şi astăzi cred că Debut’86 este un fel de monument funerar al scriitorilor fără viitor. A fost, pentru că unii s-au salvat... printr-o minune. Să-i zicem talent plus voinţă absolută de creaţie.


Şi ca să revin la întrebare, voi spune: un astfel de debut a fost nu incisiv, ci destructurant. Incisiv a fost Desant ’83, dar asta e o altă poveste...


 


Cât de mult a însemnat pentru dumneavoastră să debutaţi înainte de ’89? Credeţi că ar fi fost la fel dacă debutul se producea după ’89?


A debuta înainte de ’89, mai ales la Cartea Românească, era o recunoaştere, fie şi momentană, a unui potenţial creator ce merita o anume atenţie, revin, pe timp limitat. Erai, într-un fel, la „Categoria speranţe“. Adevăratul meu debut, cel din ’88, a avut girul unui juriu prestigios, dar care era şi recunoaştere, şi cec în alb. Dacă aş fi debutat după ’89 cu acelaşi volum, ar fi fost o singură diferenţă: ar fi lipsit „tăieturile“ sau „micile omisiuni“. În planul editorial pe ’89 al Cărţii Româneşti figuram ca rezervă cu romanul Trestia de var. Scris în parte, după Revoluţie l-am distrus. Câteva pagini salvate se regăsesc în Asediul Vienei. După ’89, venise vremea jurnalelor şi a tornadei postmoderne, dar şi a unor cărţi cu adevărat importante, atât în proză, cât şi în poezie.


 


În anul 2008 v-a apărut la Editura Eikon, Cluj-Napoca, volumul Milan Kundera, Teme, variaţiuni şi paradoxuri terminale, gândit iniţial ca o teză de doctorat, cu intenţia realizării unui studiu monografic. Este singura carte publicată în România. Care au fost paşii care au condus la apariţia ei, dificultăţile întâmpinate pe par­cursul scrierii? Totodată de-a lungul elaborării tezei, v-aţi sfătuit cu Kundera.


La început a fost romanul L’insoutenable légareté de l’ętre, citit înainte de ’89. Apoi a fost anul petrecut în Franţa la Universitatea „Jules Verne“ din Amiens (1990-1991). A fost prima mea ieşire din ţară. Împlineam patruzeci şi ceva de ani... Iniţial, m-am gândit la o teză despre Camus. Când am văzut că la Centrul de studii camusiene de la Paris erau peste opt mii şi câteva sute de referinţe critice, am renunţat. Fără regrete. Graţie lui Eric Walter, conferenţiar şi reputat specialist universitar în Diderot, am putut să-i scriu lui Kundera, el însuşi admirator al lui Diderot. Kundera mi-a răspuns imediat, trimiţându-mi şi o minimă listă de referinţe critice. Corespondenţa a fost scurtă şi precisă, vizând doar teza.


L-am întâlnit în august 1993, în locuinţa sa de pe Rue Littré, aproape de FNAC, unde am petrecut o bună parte a dimineţii aşteptând ora întâlnirii. Am trăit câteva zile din amintirea acelei prime întâlniri. Nu mi-am propus niciodată să-l chestionez dincolo de dificultăţile ridicate de pasaje ale scrierilor sale. Sfaturi nu mi-a dat. Se amuza, însă, de obsesiile mele bibliografice. Şi totuşi, mi-a dat un sfat: să las la o parte criticii şi să scriu, în primul rând, ceea ce singur gândesc. Sfatul era bun, dar nu-l puteam urma în întregime. Documentarea a fost dificilă. Apăruseră câteva cărţi despre el, scrise de comparatişti europeni, americani, canadieni, unii de origine cehă, plus sumedenie de studii şi articole, recenzii, postfeţe etc. La noi, traducerea lui Kundera era la început. Aveam de surmontat şi alegerea ediţiilor de lucru. Aici, a intervenit decisiv Kundera: să mă bazez pe ediţiile de la Gallimard, revăzute în întregime de el. Ediţiile în cehă îmi erau oricum inaccesibile, traducerile în română la început: am făcut ce trebuia să fac, încurajat fiind şi de Eva Le Grand, profesoară de literatură comparată la Montréal, cehoaică de origine şi autoare a unor importante studii despre Kundera, precum şi a unei cărţi Kundera ou la mémoire du désir, tradusă în română la Editura Albatros de Voichiţa Sasu.


Aş încheia acest pasaj oarecum evocator menţionând că Milan Kundera mi-a pus la dispoziţie o copie a originalului romanului L’Ignorance publicat iniţial la Bar­celona în 2000. Profit de împrejurare pentru a-i mulţumi încă o dată pentru acest gest şi pentru a fi acceptat să pun drept motto al cărţii o întrebare de o fermecătoare ambiguitate: „Vous avez trouvé tout ça dans mes romans?“.


 


Cum vă explicaţi că sunteţi singurul care a dat curs unui astfel de studiu în spaţiul ­românesc?


Nu am nici o explicaţie. Despre Kundera s-a scris însă. Mă gândesc la profesorul Ion Vlad, la Carmen Muşat, la Andreea Deciu şi la Adrian Lăcătuş, la Grupul de la Timişoara de la A treia Europă etc. Va veni şi vremea altor cărţi. Şi cred că ar fi totuşi ceva de spus: există o prejudecată la noi: uneori, succesul te trece în rândul scriitorilor de mâna a doua. Se spune: e bun Kundera, dar în comparaţie cu Hrabal... Nu toate cărţile lui Kundera sunt capodopere, este adevărat, dar nimeni nu ne cere să-l „beatificăm“.


 


Sunteţi un scriitor destul de discret, iar cărţile sunt cartea de vizită cea mai importantă. O dată cu volumul Asediul Vienei, Ed. Cartea Românească, care a fost şi distins cu Premiul U.S.R. pe 2007, s-a modificat în vreun fel echilibrul unei „singurătăţi“ asumate?


Când scrii, eşti cu adevărat singur. În acelaşi timp, dacă nu îţi asumi această singurătate, nu poţi scrie. Când ieşi din ea, te simţi oarecum vinovat faţă de cei dragi pe care, pentru o vreme, „i-ai uitat“. Vorbind şi despre echilibru, cât se poate vorbi de aşa ceva la noi, ceva s-a schimbat, dar vorba ceea, nu neapărat în bine. Vizibilitatea te dezechilibrează, te fragilizează, într-un fel. Cititorii te văd ca pe un săritor în înălţime obligat mereu să-şi doboare propriile recorduri. După ce am citit L’Immortalité, l-am întrebat pe Kundera: Ce va urma? O schimbare? El a răspuns: Poate nu va urma nimic. Poate am spus totul. Nu a fost aşa în cazul său. Dar întrebarea rămâne. Pentru orice artist. În cazul meu, echilibrul pe care îl evocaţi (presupuneţi) a fost „zdruncinat“ de întrebările dumneavoastră la care am răspuns cu destulă greutate, în sensul redactării răspunsurilor.


 


Apariţia unei cărţi necesită mulţi ani de cizelare. Pentru celor care aşteaptă următoarea dumneavoastră carte ce le puteţi spune despre proiectele în lucru?

Dată fiind speranţa de viaţă la noi, ar trebui să mă grăbesc, nu? Dar lumea din roman se naşte, trăieşte şi moare după alte legi. Şi nu calendarul de pe perete îi măsoară timpul.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul