Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie tânără

        Cătălina Cadţnoiu

 


„Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte


Omul pe acest pământ.”


Holderlin


 


Îngrijire omenească


Acea colivie ce închidea omul


cu o pereche de aripi imense


s-a spart, spre mirararea tuturor celor


care ştiau despre colivii


că se deschid.


Dar, da, coliviile se sparg


de o simplă boare marină


sau de golul dintre doi copaci.


 


Din vârful unor trepte rudimentare


a coborât acel om


într-o stradă banală


într-un aer citadin, perfect lumesc, perfect divin


pentru o la fel de pământeană căutare


pentru o căutare de păduchi


pentru o căutare  de suflet sau de un somn adânc.


Omul are dreptul la o potecă pe care se merge intens.


 


Nu vorbesc emfatic despre întâiul alungat,


nici despre lucrarea


desprinsă din unghia dumnezeiască.


Iubesc să-l văd pe omul din fiecare


într-un tablou


cu un soare puternic, de penel nebun,


răsfrânt peste un câmp reticent


pe care trece paşnic


omul,


acel om,


acest om,


tu sau oricine.


 


 


Pământul meu de inimă


a căzut pe gânduri


când l-am întrebat


cât timp va mai pune în ceasul stricat


al oamenilor din care am crescut


fiind un vâsc nerecunoscător şi de uscat.


 


Pământul mocirlos, duhnind a mlaştină necruţătoare


tăcea îndărătnic,


şi nu ca un bătrân cu înţelepciune de viaţă,


dar ca un om de rând răzbunător şi plin de sine.


 


Ei nu mai au timp în viaţa lor


nici măcar cât îi ia unui om


să uite de un altul,


nici apă în care să poată intra pentru o nouă fire


nici lucruri care să îmbătrânească


pe un miez neschimbat.


 


E crudă suferinţa pe care nu o ţin în piept.


Undeva, între pierdere şi stuf, a rămas grija mea


pentru viaţa lor ca un ceas stricat.


 


 


Bătrâna Marea


Au dreptul să vorbească despre viaţă


cei pe care îi visezi


şi visul în care apar îl numeşti sărbătoare.


De două ori am visat-o pe Marea.


De fiecare dată Marea îmi arăta cerul.


Primul cer a fost întunecat.


Al doilea cer a fost înroşit de apus.


Mai multe ceruri nu mi-a arătat Marea.


 


Ce este de luat din mâini bătătorite?


Ce altceva decât un pui de fazan


găsit în sfâşietoarea baltă?


Acest cimitir ce îşi amestecă morţii


cu lemne putrede de lotcă.


Ce este de amintit dintr-o bătrâneţe la marginea lumii?


Nimic altceva decât o copilărie frumoasă,


decât sublimul de a te chema Marea


şi de a veni în somnul celor vii pentru a le arăta cerul.


 


Îmi amintesc buchete de liliac


pe care Marea le rupea din grădina ei.


Şi nu este de amintit liliacul,


dar faptul că Marea îl rupea


Îl rupea


Îl rupea


îl rupea din iubirea unei bătrâne


care se numea simplu


 Marea.  


 


 


Pradă fără timp


Timpul este ca priciul unei feline


de a rupe din pradă bucată cu bucată


în fuga ei agonică


sau de a-i da sfârşitul umilitor şi fără suferinţă.


 


Dar cum să pui capăt splendorii sângelui


care ţâşneşte din prada vie


încă alergând


pulsând încă?


Natura îi dă morţii cea mai puternică bătaie de inimă.


Acea bătaie de inimă pe care viaţa


nu o cunoaşte nicicum, nicicând.


 


 


Eu am mâncat pământ cu nişte zei


Dragă domnişoară,


Îţi aduc din nou pe masă rubaşca


murdară la guler.


Zon chinuit de gâtul aspru.


Eu am mâncat pământ cu nişte zei.


 


Când te aşezi pe scaun el îţi întinde paharul cu votcă.


Este sărac, desigur, moartea epatează în zdrenţe,


îşi alege meschinării de soi.


           


Te obligă să-l iubeşti slinos, deşirat, bărbos.


Îl voi aduce înaintea ta mereu


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul