Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Octav Eugen Popa

ECO-uri în Numele trandafirului


Octav - Eugen Popa are 18 ani şi s-a născut la Braşov. A terminat Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, iar acum este student în anul I la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA. A mai publicat în „Dilema Veche” şi „Academia Caţavencu”.


„Singurul contact menţionabil cu «marea literatură» a fost că, venit la Bucreşti, mă plimbam cu maşina şi m-a tamponat tramvaiul… ca pe Labiş. Eu am supravieţuit!”


Dacă pe parcursul cărţii eram convins că o să născoscesc o Interpretare nemaivăzută, acum sunt la fel de convins că, pentru Numele Trandafirului, interpretările nu pot fi decât refuzarea altor interpretări. Vorbind într-un fel despre roman, îi refuzi celălalte douăzeci şi nouă de petale (trandafir – gr. tranda fillos – treizeci de petale). Am avut chiar şi o mică teorie, dar care s-a prăbuşit „amuzant de apoteotic” în prologul lui Florian Chiriţescu (traducătorul ediţiei din 1984, Ed. Dacia). „Dar reia-ţi firul, poveste a mea, căci acest călugăr în vârstă zăboveşte prea mult în marginalia\"!


Oricât de exotică mi-a apărut paralela, nu am putut să mă abţin (admiraţie?) din a-l pune pe Guglielmo lângă Varuna, Suveranul Înfricoşător indian, a cărui māyā este nodul, funia, laţul. În Imagini şi simboluri a lui Mircea Eliade sunt explicate mitologia şi simbolurile acestei temute magii care este prinderea în laţ, în şfac (olteneşte). O descoperim şi la greci (Uranus), la romani (Jupiter), la iranieni sau traci (nume imposibil de reprodus), însă cea mai înaltă „funcţie” între zeităţi este deţinută de Varuna, Zeul Legător al hinduşilor. Prin formaţia lui de inchizitor,Guglielmo este deci acest Suveran Magic, descris de Upanişade cum că vede şi ştie tot, deţine natura şi actul creaţiei, iar deseori apare reprezentat cu o funie asupra lui (funia de la brâul stranei de franciscan a lui Guglielmo?). În timp ce eu mă pieptănam apodictic şi brodam cu argumente ideea, gigantica implozie exegetică era la doi paşi. Click-ul a fost replica lui Guglielmo de la pagina 457: „Fă lumină, la dracu, şi nu-ţi fie teamă, Dumnezeu e cu noi!\". Cum poate fi Guglielmo Zeul Legător, când el se sustrage sistematic stadiului mistic? Prin apologia adusă lui Roger Bacon, prin aceea că îi îngăduie lui Adso „prihănirea” bărbătească, prin lipsa infailibilităţii, el nu poate fi mai mult decât un Romulus pre-european, o întruchipare „laicizată”, dacă nu stângace, a arhetipului. Să numărăm de exemplu câte rugăciuni şi slujbe pierde pe parcursul romanului pentru a afla misterul, ceea ce face în final oricum prea târziu. În plus, Varuna lega (tocmai asta era māyā) prin magie, de la distanţă, ori Adso observă la un moment dat că bătrânul franciscan „nu poate gândi decât cu mâinile”; unde mai pui că nu putea desluşi nimic fără lentile sau că „prinde criminalul” din greşeală?


Pentru India mitică, nu există numai yoghin şi neştiutor, fulgerat (iluminat) şi vieţuitor al întunericului, ci şi (spunea Eliade) „cel care trăieşte în Timp dar e deschis Marelui Timp”. Acesta este Guglielmo: nu zeu, nu yoghin, ci conştientizarea irealităţii ontologice a timpului (vălul iluzoriu al realităţii) concomitent cu ruperea periodică de transcendenţă, refuzarea voluntară (dar nu superioară, înfumurată) a zenitului.


Întreţinerea acestui tip de suprimare o întâlnim deseori şi în cultură, între bătrânii culturii. „Cărţile sunt bătrânii noştri” scria Umberto Eco în L’Espresso, zece ani mai târziu după Numele.... Mă gândesc că acest rejet e o formă de a preţui viaţa „pe ultima sută de metri”, când nu ezoterismul ci simplitatea fluidă a sapienţei sunt bucuria de final. Într-un dialog cu Gabriel Liiceanu, Cioran spune că „orice cioban de pe la noi e mai filosof decât orice intelectual de pe-aici” şi în final, apoteotic: „un animal este mai fericit decât omul, o plantă, mai fericită decât un animal, iar piatra este fericirea supremă”. În 2005, Octavian Paler vorbea despre „baletul moliilor din bibliotecă”!


Analizele lui Guglielmo sunt o reificare a unei comuniuni între două dintre cele mai fireşti şi mai simple (poate de aceea şi rare) instanţe cognitive: simţul comun şi bunul simţ. Primul, a cărui proliferare generează conştiinţa comună, urmăreşte suplu, strecurându-se printre premise fără a le problematiza în exces, o singură destinaţie, finalitate văzută ca nevoie, ţintă vizată ca succes: concluzia. Filosof de formaţie, călugărul franciscan îşi motivează la un moment dat perfecţiunea în a „manevra” simţul comun: „Şi poate mai e şi pentru că într-un moment în care, ca filosof, mă îndoiesc că în lume există vreo ordine [necuvenită îndoială! – n.a], există măcar o serie de legături, în mici cantităţi, în treburile lumii”. Al doilea stâlp de susţinere, bunul simţ, nu are o influenţă în sine în misiunea lui Guglielmo la abaţie (cu atât mai puţin în formaţia sa ca inchizitor), însă funcţionează apriori, ca un fericit adaos. Este vorba atât despre bunul simţ în interpersonalitate, cât şi (dar mai ales) de cel prezent în intrapersonalitate, în ciocnirea non-violentă dintre Guglielmo şi intelectul lui Guglielmo. Conduita, mereu afirmată, de a nu „da la o parte”, de a nu refuza (de a nu supăra) nicio premisă, poate fi, ca amprentă intelectuală, o atitudine de bun simţ.


Această dualitate feroce (simţul comun-bunul simţ) generează o rigurozitate şi, în ultimă instanţă, un „modus vivendi” care combate deseori multe altele. Altfel spus, ea „răzbate”. Un Guglielmo va fi întotdeauna mai credibil social decât un inchizitor ca Bernardo Guy, un Dickens întotdeauna mai citibil decât un Eliade, un Dinescu în pulover de sindicat – decât un Tăriceanu în costum.


Iată, deci, ce hău penibil se întinde între Varuna şi replica de la pagina 457 (cu „dracu” şi „Dumnezeu” laolaltă). Firesc este şi a ricana de-a dreptul asemenea tentative, însă nu vă doresc să ajungeţi să downloadaţi (spiritual, desigur) atât de mult dintr-o carte într-o direcţie (aparent „pliabilă”), ca să aflaţi, aproape de capătul drumului, nu chiar că aţi mers pe contrasens, dar nici că aveţi loc de parcare! Aşa că reuşita autorului nu este într-atât de spectaculoasă dacă raportăm numeroasele romane construite şi împletite într-unul singur la cele 500 de pagini de naraţie. Valoarea şi proprietăţile livreşti ale Numelui… nu pot fi contestate (dată fiind substanţa groasă şi aproape tare, incasabilă, pe care o dezvăluie); el ar fi atins însă densităţi prodigioase şi poate un plus de cuprindere/volum literar în lipsa unei părţi din volumul fizic. Asta nu înseamnă că totul este explicat. Din contră (dacă romanul poliţist şi cel politic/istoric cunosc desăvârşirea), putem spune că restul dimensiunilor capătă un grad ridicat de opacitate, de „ocultare”. Procesul învăluirii este însă tot un fel de dezvăluire, căci pui în prim-plan obiectul menit să nu fie complet explicat. Chiar şi simpla menţionare, simpla sugestie constrânge lectorul la o (mini)dezbatere pentru a-i decide calitatea de cheie, proprietatea de simbolizare sau simpla utilitate narativă. Nu este o hibă a romanului. Este, desigur, alegerea autorului. De cele mai multe ori, de exemplu, aceste chei către alte uşi înspre (şi mai ales dinspre) lumea romanului sunt dezvăluite (prin învăluire!) în monologuri. Atunci când „preia” actul comunicării, de obicei personajul rupe lumea romanului. Acest lucru se întâmplă („prea”, zic eu, „iată ce fascinant de”, spun Eco şi Chiriţescu) des. Cred că nu am rata mare lucru din nicio istorie a literaturii medievale dacă am dezvolta ruperile (toate!) din Numele trandafirului.


Explicaţia o găsim poate într-un alt articol al lui Umberto Eco din L’Espresso (Cărţi dezarticulate, 1992) în care autorul povesteşte: „o condiţie a succesului şi a cultului ar fi « dezarticularea » operei. Casablanca a fost compus din fragmente şi bucăţele, introducându-se toate clişeele posibile, şi a rezultat un manual pentru cinefili. Tocmai de aceea poate fi folosit, ca să zic aşa pe fragmente separate, fiecare din ele devenind citate. […] Într-un eseu memorabil, Eliot lansase ideea că acesta ar fi motivul succesului lui Hamlet, o fuziune incomplet reuşită între surse diferite care devine frumoasă prin interesul suscitat şi nu interesantă prin frumuseţe”. Autorul pune franctiror în aceeaşi categorie texte ca Finnegans Wake a lui Joyce, Divina Comedie a lui Dante şi (!) Biblia. Onest (folosit în forma adorată de Liiceanu, ca etică a culturii) ar fi fost să adauge şi Numele trandafirului. Poate tocmai de aceea cartea uneori copleşeşte. Cel mai bun exemplu? Sunt convins că nimeni nu a hotărât să desluşească labirintul bibliotecii în sensul propus de autor. Ceea ce este bine. Ceva care ar fi reuşit să iscălească o schemă ca aceea pe care (probabil) Eco a iscălit-o înaintea redactării, acest cititor devotat ar fi descoperit că, indiferent dacă este posibilă sau nu pentru economia simbolurilor romanului, ea nu are nicio însemnătate. Sau, dacă o are, este una îndepărtată de lumea romanului. Nu vorbesc despre cifrele magice 3, 7, 10, 12 etc., despre ideea de labirint-iniţiere sau despre Edificiu ca Axis Mundi, ci de construcţia pas cu pas a labirintului. Cine a stat şi a încercat să priceapă partea aceea de roman ca pe un mic manual de la vreo jucărioară totemică, nădăjduiesc, vorba călugărului, că s-a istovit fără de rost.


Cu alte cuvinte (acum, lămuriţi chiar de autor), cartea este ingerabilă şi, într-adevăr, „de succes” datorită unui înveliş prodigios şi vai de cel ce îi testează fundaţia! Florin Chiriţescu, observând că eventualele note explicative ar face din această carte o „vastă şi savantă comunicare academică”, a decis să nu dea absolut niciuna. O alegere înţeleaptă. Dacă explicaţia ei („pentru a nu-l lipsi pe Cititor de o mare bucurie: aceea de a căuta, de a se strădui să pătrundă […] opera de artă”) pare naivă, vorbiţi cu autorul.


Să nu ne îngustăm însă răutăcios viziunea. Seducătorul condei al autorului reuşeşte să pună într-un plan într-atât de îndepărtat toate acestea, încât numai un exces de victimizare în faţa lui „vast şi savant” poate distrage atenţia. Grăitor în acest sens, transcriu aici receptarea actului fiziologic al orgasmului în cheie monahală: „Aşa cum o picătură de apă căzută într-o cantitate de vin se risipeşte toată, pentru a căpăta gustul şi culoarea vinului,aşa cum fierul înroşit în foc îşi pierde forma lui de la început, aşa cum aerul când e inundat de strălucirea soarelui se transformă într-o nemărginită strălucire şi capătă aceeaşi claritate, încât nu mai pare luminat ci însăşi lumina, aşa mă simţeam şi eu dându-mi duhul într-o blândă lichefiere”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul