Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scrisori din Freiburg (3)

        Sorin Lavric

Draga mea,


 


Īn domul din Freiburg, cum intri pe stīnga, te īntīmpină o machetă īn relief care este destinată pipăitului orbilor, un fel de basorelief īncrustat īn perete, din care nevăzătorii, plimbīndu-şi degetele pe proeminenţele şi şanţurile care reproduc cu fidelitate detaliile arhitectonice ale construcţiei, īşi pot face o imagine exactă despre forma ei. Īn felul acesta, ei capătă reprezentarea unui lucru a cărui īnfăţişare, deşi n-o pot vedea, o pot simţi cu buricul degetelor. Ce m-a tulburat nu a fost atīt perfecţiunea miniaturii, cīt grija pe care trebuie s-o fi avut autorul atunci cīnd, amintindu-şi că sunt oameni care nu văd Münsterul, le-a dat totuşi posibilitatea să-l vadă. Ciudăţenia este că o altă miniatură a catedralei se află īn muzeul oraşului, īn Casa Wentzinger, dar, de data aceasta, copia e tridimensională şi e făcută din lemn, particularitatea fiind aceea că redă stadiile cronologice ale ridicării edificiului. Privind-o, afli că lucrul la catedrală a īnceput simultan din două direcţii, dinspre altar şi dinspre pronaos, zidarii īnaintīnd cu construcţia spre mijloc. Multă vreme, catedrala a arătat ca o corabie ale cărei capete pluteau singure, fără o punte de legătură. Modul acesta de a ridica o clădire mi-a adus aminte de tunelul care trece pe sub Canalul Mīnecii: cīrtiţele mecanice au săpat din două părţi pīnă s-au īntīlnit.


Mă gīndesc că tot Freiburgul ar merita o machetă pe care s-o pipăi cu degetele, pīnă īntr-atīt de frumoasă e citadela de pe malul Dreisamului. De fapt, e o frumuseţe care umileşte umoarea unui ochi obişnuit cu străzile Bucureştiului şi, dacă mai era nevoie de un motiv care să mă facă să mă simt iremediabil inferior, acela e grija nemţilor pentru lanţul trofic al naturii. Am rămas stupefiat văzīnd cum, pe marginea drumului care leagă Freiburgul de Littenweiler, edilii au ridicat un parapet din cauciuc, cam de 40 de cm īnălţime, al cărui rol este, n-o să-ţi vină să crezi, să īmpiedice broaştele să sară pe carosabil. Numai că măsura nu are menirea de a-i proteja pe şoferi, ci pe broaşte, deoarece rolul lor īn īntreţinea simbiozei faună-floră este prea important ca nemţii să-şi permită luxul de a le lăsa strivite de roţile maşinilor. Alături de parapet găseşti din loc īn loc anunţuri care atrag atenţia trecătorilor asupra foloaselor pe care pădurea le culege de pe urma broaştelor. Nu-ţi ascund că, citind anunţul, am avut senzaţia de irealitate inadmisibilă. Şi, dincolo de neverosimila lecţie de ecologie modernă, ceea ce mă uluia era preocuparea lor pentru nişte batracieni care, īn orice alt loc din lume, fie n-ar fi atras deloc atenţia, fie ar fi fost lăsaţi īn voia sorţii. O senzaţie asemănătoare de irealitate nu am mai avut decīt la „Schloss”-ul din Tübingen, astăzi muzeu de istorie, unde administraţia te īnştiinţa prin panouri explicative că īn podul castelului există cīteva sute de lilieci că­rora li se asigură toate condiţiile de cazare, tocmai graţie rolului salutar pe care ma­miferele cu aripi īl au īn igiena pădurii īmprejmuitoare. Panourile īţi explicau cu lux de amănunte că, dată fiind īnrīurirea lor sanitară, populaţia liliecilor nu trebuie să scadă sub un anumit prag numeric. Citeam anunţurile şi mă īntrebam īn ce lume am nimerit, amintindu-mi instantaneu cum īn copilărie vīnam lilieci īn grotele şi hrubele din apropierea oraşului, īncredinţat că aschimodiile cu aripi sunt agenţi năimiţi ai Diavolului. Iar astăzi nemţii īi cresc cu aceeaşi grijă cu care apicultorii īşi supra­veghează populaţia stupilor de albine. Īmi pare rău, dar lumea aceasta e dintr-o peliculă science fiction şi nu se poate ca ceea ce văd să fie adevărat, cel puţin nu pentru ochii unui romān venit dintr-o ţară unde menirea faunei este să fie rasă de pe faţa pămīntului. Dacă īţi mai spun că aici ghioceii se īntind īn livezi pīlcuri-pīlcuri, fără ca cineva să-i culeagă, căci nimănui nu-i trece prin cap să-i preschimbe īn marfă de vīndut la piaţă, dacă īţi mai spun că geometria gardurilor vii pare croită cu rigla şi echerul, īntr-atīt de ireproşabil li se semeţesc muchiile, atunci vei intui că universul de aici are alte reguli decīt cele de acasă. Oamenii aceştia ştiu să se bucure de viaţă, ferindu-se ca să-şi preschimbe fiecare clipă a zilei īntr-un nou motiv de scīrbă existenţială. Aici te frapează lipsa de agresiune īn genere: lipsa de agresiune fonică, olfactivă, vizuală sau toxică.


Īn rest, nu-mi iese din cap contrastul dintre īnfăţişarea est-europenilor şi cea a nemţilor. Nu e vorba de haine, ci de ţinută. Pe un est-european īl ghiceşti de la o poştă că nu-i de-al locului. Există o nepotrivire constitutivă īntre aerul pe care īl emană şi atmosfera urbei. E ceva bicisnic īn atitudinea lui, o jigăreală de fiinţă tracasată şi o umilinţă de temperament exasperat. De romāni nu-ţi mai spun: e ceva iremediabil degradat īn atitudinea noastră şi, īmi pare rău s-o spun, dar de vină nu sunt cei 50 de ani de comunism, ci stofa genetică: suntem urīţi, descompuşi, crispaţi. Dăm senzaţia că ne strecurăm mereu, timoraţi, ca nu cumva să atragem atenţia. Şi degradarea aceasta pare să fi atins chiar străfundurile din care ia naştere ţinuta noastră īn lume. E dureros să vezi cīt de prăpădiţi arătăm īn comparaţie cu populaţia indigenă, singura consolare fiind aceea că nu sīntem singurii europeni care inspiră milă. De fapt, nu milă inspirăm, ci jenă, o stīnjeneală neplăcută, ca atunci cīnd trebuie să priveşti un exemplar nereuşit surprins īntr-un moment delicat. Suntem nereuşiţi, acesta e adevărul, iar detaliul că printre noi sunt şi pilde reuşite nu poate modifica deplorabila statistică majoritară. Există multe fiinţe de categoria a doua pe această lume, iar noi suntem osīndiţi să-i īngroşăm rīndurile.

Īn fiecare vineri, catedrala găzduieşte concerte corale, oratorii sau concerte de orgă şi acum dau o fugă să văd dacă mai prind vreun loc. E anevoie să-ţi descriu meticulozitatea cu care nemţii umplu vinerea incinta uriaşă a Münsterului. Īţi mai spun doar că termenul „Münster” e sinonim cu cel de „Dom”, fiind un grad ierarhic aflat deasupra bisercii („Kirche”), şi avīnd semnificaţia de sediu episcopal. Īntr-un oraş unde există un episcop catolic trebuie să existe şi un dom. Acum te las, sper să prind un loc, dacă nu, mă voi strecura īntr-o „Weinstube”, unde, īn ciuda prejudecăţii că nemţii nu au bucătărie fină, se poate mīnca o „badischer Sauerbraten mit breiten Nudeln” (o friptură de viţel cu sos acrişor şi cu fidea lată) şi se poate bea un „Spătburgunder trocken”, un fel de Merlot sec, din boabe culese tīrziu. Zum Wohl! şi pe curīnd.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul