Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Camus, le maudit

        Mircea Ghiţulescu

După o carte consistentă despre Anton Pavlovici Cehov, de fapt, un roman de tip balzacian (o viaţă a lui Cehov, mai mult sau mai puţin romanţată, apărută la Gallimard, 2008), Virgil Tănase, om cu doctorat la Rolland Barthes şi talent nativ pe variate paliere ale culturii (un regizor deosebit de înţelegător al autorilor ruşi, ca Albert Camus însuşi, romancier prea puţin cunoscut în România, ca mai  toţi  contemporanii, în afară de Hertha Műller), dramaturg şi gălăţean la origine, scoate, tot la Gallimard (colecţia Folio-Biographies), o viaţă a unui scriitor pentru care avem o predilecţie aparte fiind autorul uneia dintre cele mai puternice drame scrise vreodată (Caligula), ce anticipează gustul pentru cruzime al omului modern sau poate a omului etern.


Revenind la romanul lui Virgil Tănase, pentru că despre un roman este vorba, trebuie să remarcăm metoda călinesciană. El scotoceşte în biografia scriitorului până la a şaptea spiţă. Unele detalii sunt de neconceput prin documentare şi aparţin romancierului care este în fond Virgil Tănase, dar pot fi şi rezultatul unei masive informaţii asimilate. Ai impresia că trăieşte pe cont propriu viaţa lui Albert Camus, pentru că acesta devine un fabulos personaj de ficţiune. Seamănă cu acel personaj al  lui Borges care a reconstituit pas cu pas viaţa lui Cervantes, pe care şi-a însuşit-o anume ca să rescrie cuvânt cu cuvânt Don Quijote. Nu cred că Virgil Tănase intenţionează să rescrie Caligula sau Străinul, doar că acribia documentării este aceeaşi. Cu un termen din cinematografie, metoda este una a transfocării care începe pe-ndelete cu imagini exterioare pentru a pătrunde în interior unde se ascund personajele de prim-plan. Este un excelent cameraman Virgil Tănase, care înregistrează imagini concrete prin cuvinte abstracte. Liceul Bugeaud din Alger, unde a studiat Camus, este o asemenea paradă de imagini transfocate. Demersul este minuţios şi complet, în mod cronologic, de la naştere până la moarte. Virgil Tănase vorbeşte cu atâta competenţă despre copilăria şi adolescenţa lui Camus, despre anii lui de formare, de parcă ar citi dintr-un jurnal de amintiri trecut la persoana a III-a. Ai impresia nu doar  că îl intuieşte pe Camus, dar îl înlocuieşte, devenind purtătorul său de cuvânt pe lumea aceasta. Poate că este  metoda însăşi a seriei Folio Biographies, dar Virgil Tănase o ilustrează cu strălucire. Sigur, a citit Carnetele lui Albert Camus dar ceea ce acesta nu a spus în Caiete Virgil Tănase a ghicit printre rânduri.

Pasionant este episodul apropierii lui Camus de comuniştii din Alger, devenind în cele din urmă un agent foarte activ al micului partid comunist algerian. Avea convingerea că economia trebuie naţionalizată spre binele tuturor, dar era conştient că teoriile comuniste oferă doar răspunsuri economice, lipsind cele spirituale. Interesant este că pe această cale ajunge la teatru care, după 1900, începând cu Romaine Rolland, Jacques Copeau mai târziu  Jean Vilar, visa să devină un teatru pentru cei mulţi, asemenea Colecţiei Biblioteca pentru toţi din literatură. Militantismul de stânga îi dicta deja opţiunile. Ca secretar general al Casei de cultură din Alger, găzduia şi aşanumitul Teatru al Muncii (1936). Cam pe atunci Victor Ion Popa înfiinţa şi el la Bucureşti Tea­trul Muncă şi Lumină. Virgil Tănase urmăreşte cu grijă traiectoria militantă a Teatrului Muncii  fără a neglija latura novatoare a acestui demers din cauza celei politice. „Teatrul Muncii se doreşte o uzină culturală în care actorii îndeplinesc munca modestă şi anonimă a muncitorilor. Numele lor nu apar pe afiş şi nici nu se întorc pe scenă pentru aplauze”. Între timp, Camus îşi vede de studiile sale de filozofie şi redactează teza de licenţă intitulată Metafizica creştină şi neoplatonismul. Plotin şi Sfântul Augustin. Se simte foarte bine între filozofie şi literatură, pentru că „nu pot să gândesc decât în imagini”. Dacă vrei să fii filozof, scrii romane - spune el în Carnete. În cele din urmă, va fi exclus din partidul comunist pentru că nu a înţeles că ordinele veneau de la Moscova. Spre norocul lui, spune Virgil Tănase,  pentru că nu se ştie unde ar fi ajuns cu modul lui fanatic de a se implica. „Dacă aş scrie un tratat de morală de o sută de pagini - nota Camus - 99 ar fi albe, iar pe ultima aş scrie că omul nu are decât o singură datorie: să iubească”. Virgil Tănase crede că din această clipă, drumul lui spre fericire a fost descoperit. Deşi, câteva zeci de pagini mai încolo, îl citează din nou pe Camus care spune că „nu poţi întemeia nimic pe iubire”. Pentru o bună perioadă, fericirea lui Camus a însemnat să joace teatru, domeniu în care obţinuse unele mici succese, dar se consumă în jurnalism chiar mai mult decât în literatură. În 1940, pune punct la două opere foarte importante: drama Caligula şi romanul Străinul gândite, împreună cu Mitul lui Sisif, ca o „trilogie a absurdului”. Un comentariu acid la romanul Străinul, publicat de Jean Paul Sartre în Cahiers du Sud, este, pentru Virgil Tănase,  un bun prilej pentru un portret ironic, dar exact al filozofului existenţialist. El descrie relaţiile tipice pentru doi „falşi amici“ între Sartre şi Camus, care au continuat cu trădări răutăcioase din partea lui Sartre. Este foarte multă politică în viaţa lui Camus (aventura cu comuniştii algerieni, al Doilea Război Mondial) şi pe bună dreptate, pentru că firea lui a fost a unui militant. Din fericire, asta nu se vede în marile sale opere. Înainte de a primi din partea lui Andre Malraux ministrul Culturii, direcţia Teatrului Nou, al cărui proiect îl schiţase, moare absurd într-un accident de circulaţie, după ce toată scurta lui viaţă suferise de plămâni.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul