Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Critias

Noul Ioan Gură de Aur


Nu sunt fan Traian Băsescu, dar modul în care preşedintele a declinat plăcerea primirii titlului de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România l-a înălţat nemăsurat în ochii mei. Din toată inima: Jos pălăria! Intuiţia sa aproape infailibilă a funcţionat şi de această dată impecabil, făcându-l să evite riscul uriaş de a se prăbuşi, pe mâna altora, în ridicol.


În schimb, fina ironie cu care şi-a argumentat refuzul (ceva de genul: meritele ce mi se atribuie erau simple îndatoriri de serviciu, nu mi-am făcut decât datoria...) plasează în lumina cuvenită lipsa de criterii care guvernează la noi inclusiv conferirea de titluri academice precum şi jalnica obedienţă şi oportunismul greţos de care suferim in corpore. Prin gestul său, Traian Băsescu a dat săptămâna trecută o lecţie de conduită publică demnă de un om de stat autentic. Felicitări!


Ce ne facem însă cu balcano-fanariotismul nostru congenital, cum ne vom dezbăra de ruşinosul obicei – de azi, de ieri, de-o istorie întreagă – de a face sluj la picioarele puternicilor zilei, când vom înţelege că respectul autorităţii e una, iar slugărnicia patentă cu totul altceva?! Să mă ierte Cel de Sus, însă încep să-l consider pe Nicolae Ceauşescu un pic mai puţin vinovat de deşănţatul cult al personalităţii pe care, e adevărat: l-a acceptat şi, probabil, l-a încurajat (sigur, s-a complăcut într-însul!), dar care s-ar putea să fi fost declanşat, întreţinut şi supralicitat mai cu seamă de alţii. Şi nu neapărat, şi nu numai de politrucii din jurul său, de odioasa nomenclatură comunistă. Să nu fim ipocriţi: nu alde Postelnicu, Bobu sau Manea Mănescu băgau mare la greu în cărămizile editoriale intitulate Omagiu şi reduplicate anual de ziua conducătorului iubit! Şi nu doar Adrian Păunescu şi C.V. Tudor cotizau cu lirică sârguinţă la cântarea cântărilor dedicate cuplului prezidenţial!


Din nefericire, e vechi păcatul, iar academicii noştri contemporani nu sunt primii cu guzganul omagiilor linguşitoare pe cuşmă, ceea ce este peste măsură de trist pentru intelectualitatea autohtonă, în general. Cui vrea să prizeze mostre monstruoase de cult al personalităţii total lipsit de jenă îi recomand să revadă numărul din iunie 1940 ale Caietelor Fundaţiei Regale dedicat împlinirii unui deceniu de la revenirea pe tron a lui Carol al II-lea unde îşi dădeau viguros în petic adulator o suită de tenori şi baritoni ai obedienţei crase, de la P. Constantinescu la T. Arghezi. Sau să-şi amintească detaliul că, pe vremea dictaturii antonesciene, în România apărea o publicaţie numită nici mai mult nici mai puţin decât... Antonescu!


Dar despre deplorabila tagmă a intelectualilor care este, cu minime excepţii, celula slabă a organismului social (a oricăruia, nu doar a celui românesc) a mai spus oarece vorbe bine simţite şi Aleksandr Soljeniţîn în Primul cerc şi s-ar mai putea spune încă, hăt, destule! O lăsăm pe altădată...


Într-un articol din Q magazine, ultimul număr, intitulat Un nou rateu al presei scrise, Ion Cristoiu scrie de bună voie şi nesilit de nimeni: N-am fost la Congresul Extraordinar al P.S.D. (Comentariu: fireşte, ce să caute un ziarist de monumentalitatea lui I.C. la un eveniment politic de doi lei?!). N-am primit invitaţie, ca altădată. (Aha, deci d-aia n-a fost acolo maestrul, nu fiindcă...). Dar chiar dacă aş fi beneficiat de un astfel de gest, cerut de minima politeţe, tot nu m-aş fi dus. (Asta sună binişor a vulpea nesatisfăcută şi strugurii acri – ştiţi fabula...).  Am fost la Congresul P.S.D. din aprilie 2005. (Ce-are a face...?). N-aveam nici o îndoială (ca de obicei, Ion Cristoiu n-are nici o îndoială: cartezianismul nu-l vizitează neam...) că sindrofia din februarie 2010 va repeta, ca trase la indigo, mişmaşurile de culise ale parangheliei din 2005. (Aha, deci asta era!...). Şi nu m-am înşelat. (Dar s-a înşelat, oare, vreodată Ion Cristoiu?)


Păi, cam da. Ultima dată, chiar în chestia asta cu paranghelia pesedistă. Fiindcă, doar câteva rânduri mai jos, oracularul analist scrie negru pe alb: ... Congresul s-a constituit într-un eveniment palpitant, iar şi mai jos pe scara penibilităţii exclamative: Şi când te gândeşti ce material de investigaţie a oferit desfăşurarea Congresului! Material pe care (vezi titlul articolului) presa scrisă l-a ratat cu succes, mulţumindu-se să transcrie ce s-a văzut la televizor pe canalele de ştiri. Adică, nefiind la faţa locului şi nevalorificând oportunităţile ce decugeau de aici – lucruri pentru care Ion Cristoiu tocmau se felicita puţin mai devreme, cu toate că se afla în exact aceeaşi situaţie cu ratangiii incriminaţi. Dar... quod licet Jovi, non licet bovi!


Îngrijorător la „maestrul Cristoiu” este crâncena suficienţă cu care, de la o vreme, abordează orice subiect. Nimic nu-l mai surprinde, de nimic nu se mai îndoieşte, totul şi încă ceva pe deasupra a fost spus mai bine şi mai de demult de el însuşi în persoană, singura preocupare a evenimentelor de pe scena politică românească reducându-se la a-l confirma umile zi de zi şi ceas de ceas şi la a-i valida aprioricele infailibilele intuiţii.


De la acest gen de grandomanie pernicioasă până la convingerea că bicisnicele evenimente se întâmplă doar fiindcă au fost anticipate de noul Ioan Gură de Aur nu mai rămâne decât un pas. Cristoiu este pe punctul să-l facă, iar, de aici, drumul către paranoia se deschide larg şi ospita­lier...


Am văzut duminică seara pe TV Sport o scenă care ar putea fi calificată drept incredibilă dacă nu era cu totul adevărată. Un anume Claudiu Giurgea, bosumflat mormânt că un invitat în emisiunea sa Fabrica de sport (i-auzi, ia!) persevera în a spune ce credea el şi nu ce ar fi vrut aprigul moderator, a începu să se burzuluiască la el în direct şi să-i taie macaroana opiniei cu gesturi mârlăneşti, sprâncene încruntate şi vorbe pe măsură, cele mai politicoase dintre ele fiind: „Hai, gata! Am terminat!”


Bruftuluitul de serviciu nu era altcineva decât actualul director al Şcolii Naţionale de Antrenori şi fost selecţioner al echipei reprezentative de fotbal a Româ­niei, Mircea Rădulescu. Diferenţa este că el i-ar putea fi tată copilului de mingi de­zumflate Claudiu Giurgea, pe când impertinentul piţiponc de presă cu acest nume nu i-ar putea fi nimic – nici lui Mircea Rădulescu, nici altcuiva...


Sub titlul Lumea cărţii se scufundă, Mircea Cărtărescu publică în Evenimentul zilei de luni, 12 martie a.c., un deprima(n)t lamento pe tema degradării alarmante a condiţiei literaturii noastre din ultimele două decenii. Argumentele celui mai în vogă autor român contemporan sunt convingătoare şi dureroase, iar concluzia de-a dreptul dramatică: lumea nu mai citeşte cărţi, preţuirea şi respectul de care se bucurau odinioară scriitorii riscând să devină, pe zi ce trece, nişte biete amintiri frumoase.

Să ne înţelegem: autorul Nostalgiei nu este deloc un nostalgic al comunismului cultural, iar sub aspect ideologic n-are nici o treabă cu aripa stângă, însă onestitatea lucidă îl obligă să constate că, la acest capitol al vieţii noastre cea de toate zilele, lucrurile merg, în prezent, din rău în mai rău şi că nici o luminiţă nu prea licăreşte la capătul tunelului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul