Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Silviu Purcărete, după Faust

        Mircea Ghiţulescu

Ioana Ieronim, noua traducătoare a lui Shakespeare în româneşte, i-a oferit lui Silviu Purcărete o versiune de ultimă oră după Măsură pentru măsură, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Craiova. Într-o Vienă inventată desfrâul a crescut la cote inadmisibile. Scena introductivă creată de Silviu Purcărete, mult mai zgârcit cu imaginile după abundenţa din Faust de la Sibiu, este lămuritoare: vienezii lui Shakespeare trăiesc o perpetuă noapte a Walpurgiei, obsedaţi de sex, pe care şi-l satisfac în felurite chipuri. Pentru asanarea moravurilor, ducele Vienei lasă puterea locţiitorului său Angelo şi, travestit în călugăr, urmăreşte aplicarea legii, fără a observa că nu face altceva decât să pună legile oamenilor împotriva legilor firii. Angelo dictează pedeapsa capitală împotriva lui Claudio, iubitul Julietei, care a rămas însărcinată. Iată că este vorba, într-un plan secund, despre utopia unei justiţii geometrice de tipul „patul lui Procust”, problemă în care avem expertul nostru în persoana lui Camil Petrescu. Semnele utopiei apar în clipa când acuzatorul cade în acelaşi păcat ca şi acuzatul. Angelo se îndrăgosteşte de Isabella, sora condamnatului la moarte, şi îi cere dragostea. Până aici, Angelo este inocent, dar Shakespeare este hotărât să-l înfunde pe tiran. Deşi crede că s-a bucurat de dragostea Isabellei (în realitate se culcă cu fosta logodnică, Mariane, care îl iubeşte), Angelo nu comută pedeapsa cu moartea, actul pentru care fusese „plătit”. Ducele travestit îl va pedepsi pentru incoerenţă cu sancţiunea cea mai uşoară: să ia de nevastă pe Mariane, logodnica părăsită, interpretată febril de Cerasela Iosifescu. De aici încolo vinovăţiile şi nevinovăţiile devin incerte. Ducele se îndrăgosteşte la rândul lui de Isabella şi se căsătoreşte cu ea. Silviu Purcărete simte la lectură o nouă incoerenţă, de data aceasta din partea Ducelui. De ce el are dreptul la mâna Isabellei şi Angelo nu, dovedind, astfel, că nici el nu poate aplica legea oamenilor împotriva legilor firii? Contra textului, dar coerent cu proiectul spectacolului, Silviu Purcărete denunţă abuzul Ducelui şi ne arată că se însoară cu Isabella împotriva voinţei acesteia.


De voie, de nevoie, regizorul renunţă la opulenţa viziunii din Faust jucat la Uzinele Simerom din Sibiu pe o suprafaţă de sute de metri patraţi. Mai mult, alunecă în extrema austerităţii absolute. De data aceasta, comentariile vizuale sunt extrem de sărace. Un labirint de panouri cenuşii- verzui, cam de înălţimea unui om, închid scena înainte şi înapoi, stânga şi dreapta, într-un joc cu spaţiul monoton şi riscant, finalmente, pentru că maşiniştii ascunşi în spatele lor (evident, ei joacă cele mai ingrate roluri din spectacol) nu au cum să le manipuleze cu precizie, nefiind nici plantate, nici fixate pe şină, senzaţia de alunecare uşoară fiind dată de însuşirile materialului („gheaţă artificială”, spunea Mircea Albulescu). Personajele sunt îmbrăcate în halate de spital lungi şi urâte parcă pentru a ascunde orice identitate, cu excepţia locţiitorului Angelo şi a ducelui travestit în călugăr. Construcţia este extrem de operativă, grăbită să comunice cât mai răspicat mesajul moral şi politic al dramei chiar cu riscul de a părea schematic. Desigur, textul însuşi este schematic şi, parcă, nerăbdător să denunţe ceva şi să pună sub acuzare înainte de a fi răspuns la toate întrebările. Dar lucrurile sunt spuse atât de răspicat încât se vede mai bine morala decât arta.


Din distribuţia amplă ce funcţionează şi individual, dar mai ales ca mulţime terorizată de poliţia Locţiitorului, se desprinde Ilie Gheorghe, actorul preferat al lui Purcărete, atât de diferit, acum, faţă de anteriorul Faust de la Sibiu. El joacă pe semitonuri, cu o voce caldă, explicită, dojenitoare, rolul ingrat al Ducelui moralist care înhaţă prada altuia fără remuşcări. „Prada” (Isabella) nu prea merită să fie înhăţată, pentru că Ana Ularu joacă fals într-un rol fals şi anacronic. Astăzi, o anchetă printre surori cu întrebarea dacă şi-ar da virginitatea pentru viaţa fratelui ar avea rezultate anti-shakespeariene. Este sigur că nouăzeci la sută ar răspunde da. Nici fecioria nu mai e ce-a fost, adică un criteriu fundamental de calificare morală. Bine îmbrăcat în costumul său la două rânduri de nasturi, cu faţa lividă, Valentin Mihali (Angelo, locţiitorul) este inflexibil ca o spadă în prima parte, dar umilirea finală prin demascare publică îi vine cam peste mână. Sorin Leoveanu (Lucio), chiar dacă nu este „un tânăr cochet” cum a dorit autorul piesei, dimpotrivă, un târgoveţ zdrenţăros, nu pierde nimic din spiritul personajului şi replicile sale în doi peri nimeresc în plin. Finalul partiturii este scris de regizor în stilul sângeros. Pedepsit să se însoare cu o proxenetă (Iulia Lazăr/Madame Overdone, mereu disponiblă, oricând în poziţie amoroasă), Lucio preferă să o măcelărească. Adrian Andone (Claudio, tânărul), imobil, dependent de un scaun şi, în final, acoperit cu paie, nu poate dezvolta nici o idee personală în perimetrul închis în care se mişcă. Un mic rol de coloratură joacă Valer Dellakeza în Barnardine, puşcăriaşul alcoolic care nu are chef să fie executat când vrea Angelo. În aceeaşi categorie de coloratură se înscriu şi pomenita Iulia Lazăr şi Nicolae Poghirc, omul de încredere al codoaşei.


Este, fără îndoială, o mare lecţie de morală creştină în spectacolul de la Craiova, chiar dacă uneori te face să râzi cu subînţelesuri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul