Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revista revistelor

        Critias

Farmecul discret al intoleranţei    


 


ID


Un remarcabil exerciţiu de profesionalism critic – inspirat, comprehensiv, argumentat – oferă, cu articolul Creaţie şi produs (I-II) dedicat trilogiei lui Mircea Cărtărescu Orbitor, Daniel Cristea-Enache în numerele din februarie şi martie ale mensualului Idei în dialog. Depăşind cu senin echilibru devălmăşia recepţiei interjecţionale şi maniheiste survenite imediat după apariţia ultimului volum al lucrării, Aripa dreaptă – cel care încheie masiva întreprindere (mai mult sau mai puţin) epică –, Daniel Cristea-Enache procedează la o lectură „cu ochi limpede şi netulburat”, situată la egală distanţă de dezlănţuirea entuziastă a celor care, în necenzurate hăulite şi ţâpurituri encomiastice (jenante, uneori, prin lipsa de măsură), s-au precipitat să proclame Orbitor „cel mai mare roman postbelic”, „o capodoperă absolută” etc., dar şi de nihilismul suspect al detractorilor care au decretat-o otrăvit cea mai proastă carte de proză a anului 2007 (!?).


În contrast cu majoritatea herderienilor de serviciu, dispuşi să vadă în Aripa dreaptă un fel de finis coronat opus şi în drumul lui Cărtărescu de la primul volum al trilogiei la ultimul „progresul şi nimic alta decât progresul” literar al autorului, Daniel Cristea-Enache îşi afirmă şi-şi argumentează convingător preferinţa decisă pentru începutul ciclului. Demonstraţia este impecabilă, iar verdictul final cade ca o ghilotină rece şi neîndurătoare, dar dreaptă: „Impresionant ca travaliu şi dimensiuni, Orbitor a început strălucitor, pentru a continua şi a se încheia acum la un nivel căruia îi caut încă un eufemism critic. Întâmpinată ca o capodoperă de câţiva analişti şi de cititori care au, poate, «scuza» de a nu o fi parcurs până la capăt, trilogia aceasta arată, pe viu, cum un creator cu totul original de literatură fantastică (la propriu şi la figurat) s-a uzat în ultimul deceniu, pierzându-şi combustia şi devenind un aclamat producător textual.” Subscriem.


*


Pe paginile 3-4 din acelaşi număr de mărţişor al revistei, Traian Ungureanu îi trage un perdaf de zile mari dr. Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury şi Primat al Bisericii Anglicane, apropo de Conferinţa pe tema relaţiilor dintre Religie şi Justiţie susţinută de împricinat la Curtea Regală de Justiţie a Marii Britanii pe 7 februarie a.c. Cu ce a păcătuit înaltul prelat în prelegerea sa? Păi, cu aceea că, animat de „caritate democratică faţă de drepturile şi libertăţile unui grup de semeni prea mult ignoraţi – în cazul de faţă: musulmanii din «comunităţile» britanice –”, Arhiepiscopul a fost de părere că „«libertatea [acestora] de a trăi sub prevederile legii Sharia» e o chestiune legitimă de dezbatere”. Cu alte cuvinte, că problema respectivă poate fi pusă în discuţie şi analizată. Vede cineva ceva rău în asta? Da: Traian Ungureanu. Privirea sa vulturească trece dincolo de aparenţe şi depistează apocaliptic în Conferinţa dr.Williams următoarele nenorociri iminente: „prăbuşirea demult anunţată a Bisericii Anglicane, corupţia intelectuală terminală a înaltului cler anglican şi,(...), declinul general al spiritului occidental.” Nici mai mult, nici mai puţin! Şi asta pentru că Arhiepiscopul de Canterbury a îndrăznit să spună, în „necugetata sa conferinţă”, că „aplicarea «anumitor aspecte»” ale legii Sharia în Anglia „ar fi îndreptăţită”, sugerând cu creştinească toleranţă că s-ar cuveni ca sistemul legislativ britanic să se dovedească sensibil şi permeabil la tradiţiile unei comunităţi care reprezintă 2,7% din populaţia Regatului Unit, facilitând astfel integrarea socială a 1,6 milioane de musulmani care trăiesc în prezent pe malurile Tamisei şi ale altor râuri interioare. Cutezanţa dr. Williams de a nu eluda o problemă spinoasă şi de a o pune în dezbatere îi atrage, din partea lui Traian Ungureanu, un car de violente acuze, dintre care cele mai diafane sună cam aşa: „corupţie intelectuală (cea mai consolidată formă de corupţie in­­terioară)”, „verbiaj liberal”, „fundamenta­lism tolerant”, „amoralism amnezic”, „debilitate morală”, „debusolare”, „acrobaţie intelectuală perversă” etc. În viziunea lui neagră, „Arhiepiscopul de Canterbury, adeptul bizar al fantasmei «Sharia soft», nu e o prezenţă inexplicabilă sau întâmplă­toare, ci un mesager”. Pentru că, explică doct Tr. U., „Civilizaţiile nu mor, ci se sinucid – a remarcat aforistic Arnold Toyn­bee. Ce nu a mai spus sau nu a cutezat să-şi imagineze marele istoric e că, înainte de sinucidere, civilizaţiile îşi pregătesc savant, coregrafic şi intelectual sfârşitul! Şi pentru asta produc, de nicăieri, profesori de stingere”. Ideea ar fi că, propunând infamanta teloranţă, desuetul spirit comunitar şi criminala armonizare legislativă ca modalităţi de asigurare a co-existenţei nativilor britanici cu alogenii musulmani, Primatul Bisericii Anglicane greşeşte „grav” şi „scandalos”. Bun. Şi atunci care este, mă rog, soluţia bună în situaţia dată? Intoleranţa? Discriminarea? Marginalizarea sau chiar mai rău? Aud?!


...Farmecul stilistic indiscutabil al textului lui Traian Ungureanu nu reuşeşte să estompeze cu totul suava adiere xenofobă care irigă subteran articolul Dr. Williams (şi nu Willimas, cum apare în titlul din Idei în dialog) – Profesor de stingere şi Sharia.


 


MANUSCRIPTUM


Cea mai recentă apariţie a trimestrialului Manuscriptum, nr.1–4/2006 – 2007, este girată de Ofelia Creţia şi se deschide cu un grupaj de evocări intitulat Domnului director, cu dragoste dedicat amintirii luminoase a celui care a rămas în memoria tuturor celor care l-au cunoscut drept criticul literar, editorul, prietenul scriitorilor, amfitrionul manifestărilor organizate de Muzeul Literaturii Române, al cărui conducător a fost timp de 17 ani, omul bun şi vital pentru destinul instituţiei, Alexandru Condeescu. Despre toate acestea depun o emoţionantă mărturie Lucian Chişu, Dumitru Augustin Doman, Augustin Frăţilă, Ioan Groşan, Ioan Buduca, Doina Ruşti, Doru Mareş, Traian T. Coşovei şi Horia Gârbea care argumentează convingător că dorinţa fierbinte a lui Alexandru Condeescu − aceea ca „Muzeul Literaturii Române să devină un «Centru cultural» viabil, coerent, cu activitate sincronizată nevoii permanente de spiritualitate, într-o capitală unde mondenitatea se întâlneşte cu valoarea” – a devenit o reconfortantă şi efectivă realitate.


Din sumar – ca de obicei, bogat şi interesant – mai reţin atenţia fragmentele facsimilate din manuscrisul romanului lui M. Blecher Inimi cicatrizate şi paginile dintr-un Jurnal necunoscut până acum al lui Nicolae Velea, alături de documentele inedite privitoare la nume prestigioase ale literaturii române (Lucian Blaga, Alexandru Paleologu, Adrian Marino), un articol virulent al lui Ion Lăncrănjan din 1973 referitor la feluritele (eufemistic vorbind) „inerţii şi prejudecăţi” care-şi făceau loc în activitatea editorială a vremii, o „Rotondă 13” din mai 1975 dedicată lui Mihail Sebastian, câteva procese verbale încheiate cu ocazia şedinţelor Societăţii Scriitorilor Români din anii 1947-1948 etc.


O iconografie abundentă – în cea mai mare parte, inedită şi ea – completează lista punctelor de interes a acestui număr din Manuscriptum, publicaţie indispensabilă cercetătorilor din domeniul istoriei literare, îndeosebi dar care oferă şi cititorului obişnuit pagini dintre cele mai atractive şi mai pline de substanţă. (Critias)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul