Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Docu-poezia şi lirismul vizionar

        Gabriela Gheorghişor

După ce au inundat spaţiul filmului şi al prozei româneşti, amintirile din „epoca de aur” intră, prin Roxana Sicoe-Tirea, şi în zona, din ce în ce mai primitoare, a poeziei. Tânăra autoare (cu studii filologice, dar şi audio-vizuale) apelează însă, alături de vălul transparent al parabolei, tot la un „operator” cinematografic, trecând prozopoemele cu background istorico-politic din Okii (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009) în contul came­rei de filmat (v. secţiunea vedeniile camerei de filmat).


Retrospectiva începe, firesc, printr-o in­troducere în temă, care semnalează şi efa­sarea memoriei dureroase, în favoarea amănuntelor vandabile, sau percepţia falsă/in­com­pletă a occidentalilor netrecuţi prin furcile caudine ale comunismului: „astăzi OKY apare rar în gurile noastre. ca o aftă ce/ îţi întâmpină dimineaţa limba. şi doare. nimeni nu se mai oboseşte să ţeasă/ poveşti sângeroase. «ăsta a fost sistemul şi gata». toamna se/ numără vieţile distruse în bloc şi se distribuie prin librăriile oraşelor:/ umbra lui OKY vinde cărţile noastre. sau nu. cu OKY ne întâlnim şi/ peste hotare schimonosit în gurile celor care mimează cunoaşterea şi/ compătimirea. aceştia ar fi visat să trăiască în sertarele lui o vreme./ ei cred că a simţi cizmele murdare explodându-ţi dinţii pe ciment/ e o datorie” (compunere despre Oky). Aparent neutre şi lipsite de patetism, imaginile „documentarului” poetic, atât de reale în sinistra lor irealitate, prezintă fericirea, stingerea luminilor, Crăciunul, dragostea, nemurirea, timpul libertăţii şi multe alte lucruri, evident, toate „după Oky” (i.e. din vremea şi în viziunea sa). Când crezi totuşi că filmul trecutului s-a sfârşit, te întâmpină continuarea dezamăgirilor de azi, hrănite de supravieţuirea microbului răului: „motorul zilelor noastre turează în gol. peste dărâmăturile ascunse de ziduri noi. acestea nu vor cânta niciodată. între ele oamenii se ocolesc plicticos. feţele lor se crispează în mod asemănător (...). visele se intersectează fără să se atingă. ziua zgâlţâim uşile din balamale”. Virulenţa critică, bine strunită ironic, explodează în definiţia etno-naţională din poemul final: „ţara mea e un peşte-clovn naufragiat”.


În prima parte a plachetei, „mâţa”, Roxana Sicoe-Tirea adună o poezie fantasmatică, fracturată grafic şi sintactic, străbătută de seva amară a unor stări şi sentimente disforice: singurătate, oboseală, neputinţă, ratare. În reţeaua lexical-semantică a poeme­lor se înnoadă, astfel, cuvinte şi, respectiv, imagini din sfera negativului şi a asperităţilor existenţiale: „mâl”, „blocuri de ceaţă”, primăvară putrezită”, „abur rânjit”, „întunecimea aerului” cu „limbi lânoase”, „molia cea gurmandă”, „picioare cimentate”, „miros de cauciuc”, „făraşe cu vid”, „calota deşertului”, „putoare de spirt”, ferestre ce „băltesc în podea şi dispar la atingere”, „crivăţ”, moartea poveştilor etc. De reţinut aici re­prezentarea inedită, ludic-expresionistă, a divinului: „cel mic/ Dumnezeu are mâinile sparte şi noi i Le coasem pe întuneric tocind/ mii de ace; degetele Lui se despletesc mereu:/ cel mare învârte pământul/ arătător iau loc păcătoşii/ pe index drept credincioşii/ inelarul e unicul populat/ cel mic aşteaptă însingurat/ cineva i-a lipit un chip speriat pe faţă/ cineva l-a legat de un trup pustiu/ zilnic îşi trece zigzagul cheilor prin piele/ poate aceasta se va deschide”.


Roxana Sicoe-Tirea este o poetă cu apetenţe experimentale, cu duhul neliniştitor al consemnării Istoriei, dar şi cu certe disponibilităţi vizionare, susţinute uneori de inspiraţia biblică, precum în poemul inaugural, pe care îl vom cita integral: „nori grei apasă peste acoperişuri palate de funigei,/ luminoase batiste pe obrazul copiilor lipiţi de fe­restre./ un trecător poartă în spate uşa bisericii altul turla, cel din urmă,/ clopotniţa, femeile cărămizi în plete/ cel mai mic dintre noi altarul roşu pe mâini ne ocolim precum/ ceara fitilul regăsind o pace de caolin înconjurăm fiara/ dreptcredinciosului în arenă îmblânzindu-i sălbăticia, trupul schilod scrâşneşte/ din mădulare piatră cu piatră se-acoperă hăul rămânem/ cu fruntea profund la/ pământ - marile patimi umile şi nemişcate/ pe ritmul de cuie parcă lumea poate să învie”. O Golgotă a speranţelor noastre şi speranţa unui viitor poetic - luminos, cum altfel? - pentru Roxana Sicoe-Tirea, autoare aflată acum la cel de-al doilea volum de versuri, o prezenţă discretă (trăieşte şi lucrează în Franţa, ca cercetător şi cadru universitar) care ar merita mai multă atenţie din partea criticii literare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul