Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trei cronichete

        Adrian G. Romila

Frecventând pietonalul


 


După ce a exersat absurdul prozastic pe lumea populată de activişti de partid, de securişti, turnători, scriitori şi doamne de companie în Insula Matriochka (2005), Gellu Dorian revine într-un nou roman la pestriţa socio-politică românească. O lume de lepădat împleteşte destinele postcomuniste a câtorva personaje tipice, care dibuiesc fără prea mare succes după marea împlinire în prospăta democraţie autohtonă. Pietonalul din centrul Botoşaniului străbate ca un fir roşu mişcarea viermuitoare din roman, unde găsim că noile vremuri mustesc de gunoaiele trecutului, împiedicând orice încercare de normalizare şi orice vis de preamărire. Câţiva scriitori, câţiva actori, câţiva foşti colaboratori ai Securităţii, vreo două basarabence frumoase, altele deja trecute prin vârste şi paturi, un tânăr evreu  candidat la emigrare definitivă în SUA (şi el poet), inspectori şcolari îşi împart existenţa între combinaţii erotice, chefuri prelungite, sejururi în Italia, eforturi de îmbogăţire şi vagi preocupări intelectuale, cu speranţa că, iată, trăiesc, în sfârşit, liberi, în Basarabia şi România de după 1989. Fumul aparenţelor e îngroşat de contrapagina unui fost ofiţer de Securitate, acum la pensie, care îi observă pe toţi în timp ce-şi plimbă câinele sau nepotul de-a lungul aceluiaşi pietonal şi le face tuturor, ca pe vremuri, dosare de urmărire. Bântuit de stafiile unui trecut criminal (îl ucisese în anchete, prin radiere, pe adolescentul Mugurel Călinescu), el e singurul care vede subtextul lucrurilor şi singurul care ştie că, în ciuda a ceea ce se vede şi se zice, noua lume e foarte puţin diferită de cea veche.


Dacă trecem peste stilul greoi, cu fraze lungi, obositoare, cu gerunzii cam neputincioa­se şi redundante, romanul poate fi citit cu folos. Dar poate că tocmai stilul acesta respectă umanitatea din roman: una dintr-o lume de lepădat.


 


Un oraş cât o lume


 


Prozatorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu a reuşit să producă o bijuterie narativă. Am zice, fără să exagerăm, ca de obicei. Reţeta e numai în aparenţă simplă: în jurul oraşului său natal, Medgidia, a brodat cu minuţie de gravor, în peste o sută de piese de nici două pagini, splendide chipuri de oameni şi uimitoare destine şi întâmplări, subîntinse de istoria de dinainte şi de după Al Doilea Război Mondial. Rezultatul e un pasionant microroman-puzzle, ce are ca punct nodal cârciuma din gara oraşului dobrogean, arendată de fostul fotograf Fănică Theodorescu din Slobozia şi de soţia sa Virginica, adusă cam cu forţa din Ada Kaleh. Cu pricepere negustorească, într-o epocă de pace şi rafinament cum a fost cea a interbelicului românesc, ei transformă locanta gării, mai ales prin aducerea rafinatului chelner Ionică (fost Jacques, pe Orient Express), într-un restaurant de clasă. Aici se întâlnesc să discute şi să mănânce bine mai toţi oamenii Medgidiei „de apoi”, aici se aduc şi se comentează veştile importante, de aici se pleacă la război şi tot aici se sfârşeşte vechea lume a normalităţii, pentru a-i face loc celei noi, a absurdului. Avem România monarhică, cu puternice şi subtile arome franţuzeşti, germane, turceşti, cu exoticul şi fascinantul ei antren. Avem şi Ro­mânia comunistă, cu mirosul grosolan adus de ruşi, cu intimitatea invadată de teroare şi de urât. Ambele Românii trăiesc şi se schimbă prin mulţimea de evenimente din Medgidia fa­miliei Theodorescu. Şi nu sunt puţine, dacă ţinem cont de personajele pitoreşti care joacă pe scena micului oraş dobrogean: poliţistul, judecătorul, moşierul, prostituatele, maiorul, preotul, imamul, turcul, armeanul, grecul, şeful gării, fierarul, doctoriţa. Ei trec prin toate încercările unor oameni în inima cărora viaţa pulsează din plin: iubiri, adultere, crime, război, conflicte politice, îmbogăţire, faliment, bucurii şi suferinţe, căderi şi reveniri. Schimbarea brutală de regim, după 1945, transformă, între multe altele, şi localul gării. Din restaurant de categorie grea în bodegă muncitorească. Şi cu el, întregul spaţiu al romanului trece într-o nouă eră. Unii reuşesc să părăsească oraşul şi ţara, alţii mor, unii fac închisoare, alţii se schimbă şi ei după timpuri,  în timp ce puţini supravieţuiesc demni. O dată ce rebuturile sociale au devenit noii stăpâni, faliţii Theodoreşti sunt marginalizaţi, ca mulţi dintre concitadinii lor, sub eticheta de „chiaburi” şi „burghezi”, dăunătoare elemente ale trecutului repudiat. „Nu mai aveau loc în oraşul de atunci. Şi nu se întrezărea nimic să le poarte, dacă nu speranţele, măcar nostalgiile în oraşul de apoi.


Medgidia reproduce, cu tuşe precise trasate prin măiestria lui Cristian Teodorescu, o lume, în miniatură. Cu geneza, apocalipsa şi viaţa ei de apoi.


 


Frica de Cioran


 

Eseul lui Mircea A. Diaconu e bine scris şi perfect argumentat. Riscul, însă, e unul de neevitat, dat de subiectul însuşi: inclasabilul Emil Cioran. Dar numai cine nu riscă nu câştigă. Criticul încearcă să-l surprindă pe gânditorul din Răşinari în „fiinţa” sa epistolară, nemascată de textul destinat publicării, adică de operele îndeobşte cunoscute. Chiar dacă se sprijină doar pe scrisorile „către cei de-acasă” şi pe „caiete” pentru a extrage o eventuală intenţionalitate pură, fragilitatea acestui demers este evidentă şi autorul o spune din capul locului. Căci Cioran e mereu altul, mereu straniu, celorlalţi şi mai ales lui însuşi, şi atunci când „minte”, în opere, şi atunci când crede că n-o face, în textele intime, confesive. Şi dacă lui Cioran îi vine greu să-şi găsească o coerenţă, criticul trebuie să recunoască şi el că adevărul despre Cioran e unul alunecos, disimulant, care pierde enorm din greutate exact atunci când vrea s-o recupereze. „Personaj care se oglindeşte exclusiv pe sine” şi „erou negativ”, Cioran e decelat de analizele lui Mircea A. Diaconu în multiplele sale ipostaze (histrion egolatru şi altruist, filozof sceptic-nihilist, antinaţionalist şi nostalgic al copilăriei sibiene, ratat politic şi saturat cultural), cu scopul precis de a exorciza un fel de frică hermeneutică. Rămâne de văzut dacă sentimentul a fost definitiv înlăturat chiar şi de o abordare reuşită ca cea a criticului ieşean.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul