Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Îngropaţi de vii

        Bogdan Ghiu

Fosta „Casă a Poporului”, actualul „Palat al Parlamentului” nu este, în realitate, nici casă, nici palat, ci un bloc. Pur şi simplu, un bloc la fel ca toate celelalte construite în perioada comunistă, „modernizarea”, „urbanizarea” noastră, atât şi aşa cum a fost ea. Un „bloc căzut dintr-un dezastru obscur” (Mallarmé). Dar un bloc, atât şi nimic mai mult.


Este perceptibilă, poate fi, aproape, re­trăită, experimental-genealogic (cu frisoane, fireşte), senzaţia, furia devenind gând, poli­tică, directivă, în materie de construcţii şi, mai ales, de deconstrucţii a lui Nicolae Ceauşescu, care, este evident, nu ar fi avut nevoie să dărâme pentru a avea loc să construiască. Dar el nu voia să (se) adauge, el voia să ia locul. Tot ce făcea, tot ce s-a făcut trebuia să conţină această umbră, această rază neagră, această catacombă intrinsecă de a dărâma, ucide, nega, distruge. Tot ce s-a construit în anii comunismului presupune, în chiar „planul”, în chiar „arhitectura” sa, beciurile distrugerii - care nu erau inevitabile, nu erau obligatorii. Comunismul ar fi putut să construiască fără să distrugă. Şi atunci altfel am fi fost obligaţi să-l judecăm azi. Nu este niciodată obligatoriu să dărâmi (ucizi) pentru a construi (crea). Oraşul, oraşele, „spaţiul construit” cresc întotdeauna, aşa cum spunea Deleuze, în mod rizomatic, între: ca iarba, ca buruienile, nu ca un copac. Copacul, ca schemă şi ca model, este plantat, sădit, tocmai, în locul devălmăşiei ierbii, a buruienilor, întotdeauna „sălbatice”.


Astfel privind lucrurile, blocul „Casa Poporului”-„Palatul Parlamentului” este un copac (stejar, gorun, tei, plop etc., dar plopii sunt deja mulţime, fac mai curând trecerea spre iarba populară, părând însă, vai, a se îndepărta de filozofica, cogitativa trestie!) sădit în locul unei „pajişti” urbane, pe locul unui „buruieniş” de case, căsuţe, străzi, străduţe, stradele, poteci, garduri, praguri.


Nu estetic trebuie pusă problema. Şi nici măcar funcţional. Bucureştiul micii anarhii burgheze, sau al anarhiei individualist-mic-burgheze (casa, clădirea, aşezământul, obiectul în general este, trans-fenomenologico-psihanalitic, construcţie de corp propriu, pe care îl construim tocmai pentru că la cel „natural” nu avem acces, ne scapă, e autonom şi îndărătnic, nu poate fi avut: de aici nebunia ruinătoare a proprietăţii, abisul imobiliarului), nu era neapărat un oraş (mai) frumos sau, vai, (mai) ergonomic. Nici vorbă de aşa ceva. Acesta nu este decât ponciful păgubos pe care-l induc conservatorii nostalgici, care estetizează politicul (după ce au încercat să-l „eticizeze”). Oraşele prea frumoase, evident, bătător la ochi de frumoase sunt dubioase şi, de multe ori, chiar sinistre. „Frumosul” urban nu se construieşte, ci devine, rezultă, efectiv creşte, este a-form şi divers. Ceauşescu nu a dărâmat ceva frumos pentru a construi ceva urât. Nu: spun doar că nu era nevoit să dărâme pentru a construi şi că, poate, nu a construit pentru a construi, ci, de fapt, pentru a dărâma, pentru a înlocui, pentru a reformula spaţiul. De fapt, se poate spune fără prea mare frică de a greşi că Ceauşescu, în vârful dealului (ca să ne exprimăm neaoş), a reuşit performanţa rarissim metafizică de a construi împotriva spaţiului, ba chiar de a „despaţializa”, dacă se poate spune aşa, spaţiul. Triumful modernităţii (iar comunismul, împreună cu totalitarismele „inamice” fac parte din modernitate, ba chiar reprezintă un vârf, o accelerare, fatal parodică, a modernităţii, o încercare de salt - mortal - direct în modernitate!) a fost un triumf al temporalităţii utopice asupra spaţiului. Iar în „accelerarea” ei comunistă, modernitatea a însemnat, iată, nu doar o denaturalizare a omului, ci aproape o decategorializare transcendentală: utopia (trăgând de el, încercând să-l sară, să anuleze diferarea, şi diferând, astfel, însăşi istoria ca atare) a distrus timpul, construcţia s-a făcut (mai ales) împotriva spaţiului.


Victimele sunt principalii martori. Vechea mizerie urbană bucureşteană (rapacitatea, ca­racterul meschin, imediat, puturos aproape, scuzaţi expresia, capitalist al construcţiilor: apartamente-maieu/pijama în locul caselor-transpiraţie, de transpirat bani) a fost suprimată în mod stupid, pentru a nu putea fi martor, de mizeria comunistă. Un tip de antasare (cel mic-burghez) a fost înlocuit cu alt mod de antasare (cel comunist). Bucureştiul nu a fost, încă, niciodată un oraş fericit.


În vârful fostului Deal al Spirii, trebuie să te plimbi prin spatele perdelei de blocuri, cu faţade deja în ruină, construite direct de Nicolae Ceauşescu, pentru a resimţi ura pe care acesta trebuie s-o fi avut faţă de micile locuinţe burgheze, resentimentul faţă de micul individualism insuportabil, de care el nu avusese parte. Ceea ce se poate resimţi, prin simplul mod în care sunt făcute şi amplasate construcţiile, este ura instinctivă pe care Ceauşescu o simţea faţă de casă şi faţă de clădirile individuale, familiale mici, care e clar că îl făceau să turbeze: când vedea căsuţe, vedea roşu în faţa ochilor! Nu împotriva, deci pe locul unor palate şi-a construit Ceauşescu „palatul”, care nici măcar nu e un palat. Ceea ce a construit el a fost un spaţiu mare în care corpul să se simtă iremediabil expropriat chiar şi de succedaneele sale. Ceea ce voia să distrugă, ceea ce nu suporta să vadă Ceauşescu, deci ceea ce trebuia şi distrus, şi mascat, era nu palatul, ci casa mică, modestă, aproape populară. Ceauşescu ura poporul. A fost un mare individualist, ba chiar un „unicist” care se ura, în primul rând, pe sine, propriile origini. Tocmai de aceea, a construit pentru sine ceva hibrid, nu întâmplător monstruos, imposibil (dincolo de comunismul ca atare, sau tocmai în baza lui, în locul construcţiei comuniste): nici casă, nici palat, în locul şi al caselor, şi al palatelor - un bloc uriaş, cu apartamente gigantice.


Bucureştiul este un oraş în care perdelele de blocuri sunt, de fapt, un giulgiu tras pe faţa oraşului. Un oraş sufocat cu propriul giulgiu, victima, în continuare, a unor repetate morţi aparente, un oraş care se zbate îngropat de viu.     

Ură împotriva timpului, ură împotriva spaţiului, a construi împotrivă, pentru a dărâma, nu pentru a construi: construcţii care îşi încorporează, care, mai mult, corporalizează, corporealizează distrugerea, monumente ale ruinei, a fi pentru a nu fi.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul