Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cultură vs. Universitate - Cum transformi un profesor în cad(av)ru didactic

        Felix Nicolau

Începând cu acest număr, revista Luceafărul de dimineaţă vă propune o dezbatere privitoare la relaţia complexă şi contradictorie ce s-a stabilit în prezent între Cultură şi Universitate.


Aşteptăm opiniile celor interesaţi de problematica aferentă şi care au ceva semnificativ de spus în legătură cu tema propusă.


 


 


În Bietul Ioanide al lui G. Cǎlinescu exista un personaj bizar, Gonzalv Ionescu. Ocupaţia lui de bazǎ era „pânda bibliograficǎ”. Cum voia cu disperare sǎ prindǎ o catedrǎ universitarǎ, lua la puricat dosarul ştiinţific al rivalilor. Verifica fiecare trimitere bibliograficǎ şi juisa la orice inadvertenţǎ.


La G. Cǎlinescu, personajul sfârşea lamentabil. Dar cum viaţa bate romanul, Gonzalv Ionescu a supravieţuit bine merçi, ba ajuns sǎ facǎ şi reforma Învǎţǎmântului în România. Ne-am obişnuit deja ca tot felul de politicieni care pocesc limba românǎ şi-l tot dau exemplu de pasivitate bǎştinaşǎ pe ciobǎnaşul din Mioriţa – deşi li s-a explicat de zeci de ori cǎ eroul baladei nu spune nicǎieri cǎ o sǎ aştepte blegit cotonogeala care îl paşte – sǎ declare falimentul calitativ al Învǎţǎmântului românesc. Drept care, s-a trecut la o reformǎ pluristratificatǎ, infinitǎ şi birocraticǎ la modul angelic. Funcţionarii din Minister, bine înşurubaţi în scaune, creeazǎ sau adapteazǎ mii de tipuri de fişe, C.V.-uri, autoevaluǎri, dosare, paradosare etc. Aşa se face cǎ, între timp, bacalaureatul a devenit un parastas naţional, cu fripturi şi gogonele. Aşa se explicǎ faptul cǎ în învǎţǎmântul universitar cursurile au cǎzut pe locul 3 în ierarhia activitǎţilor unui profesor. Pardon! cadru didactic. Pe locul 3, dupǎ activitatea birocraticǎ, zisǎ şi de catedrǎ, şi cea ştiinţificǎ. Dacǎ aventura birocraticǎ e uşor de descris, cea ştiinţificǎ este impenetrabilǎ.


 


Divorţul universitarilor de revistele culturale


 


Foarte puţini universitari iau parte activǎ la viaţa culturalǎ a cetǎţii. În general, ei evolueazǎ în circuit închis academic, aşa-zis elitist. De ce? Pǎi simplu! Pentru cǎ marile reviste culturale nu au cotaţie academicǎ. În afarǎ de vreo douǎ-trei, restul nu aduc puncte la dosar. Deci articolele publicate în revistele extrauniversitare nu ajutǎ la promovare, nu justificǎ activitatea ştiinţificǎ.


Cam orice cititor cu pretenţii intelectuale ştie ce se poate gǎsi într-o revistǎ de culturǎ: texte originale, ficţiune, polemici, criticǎ, traduceri, eseuri etc. Cea ce importǎ este tonul: liber, alert, caustic, scǎpǎrǎtor. Puţini ştiu ce trufandale se aflǎ în publicaţiile academizante, recte anale şi comunicǎri. De ce puţini? Din urmǎtoarele motive: 1. analele cu pricina au o difuzare extrem de limitatǎ; 2. chiar dacǎ ar fi mai vizibile, ele ar stârni un asemenea val de plictis, încât criza culturalǎ declanşatǎ astfel ar fi mai dezastruoasǎ decât cea economicǎ. E adevǎrat cǎ o publicaţie de ţinutǎ academicǎ se cuvine sǎ facǎ mai puţin uz de arsenalul stilistic. Ton neutru cel mai adesea, argumentare bazatǎ pe cercetǎri anterioare şi ipoteze de lucru cât mai palpabile. Cu alte cuvinte, delimitare, decenţǎ, demonstraţie. Numai cǎ aceşti 3 D se traduc de multe ori în practicǎ prin platfus intelectual. Profesorii vâneazǎ sesiunile de comunicǎri ale diverselor facultǎţi care sunt urmate de tipǎrirea unor publicaţii cu cotaţie academicǎ pe cât posibil mai ridicatǎ. Cǎci şi aici sunt trepte: A, B+, B, C, D. În consecinţǎ, viaţa cadrului didactic este o continuǎ pendulare între sesiuni ştiinţifice organizate de tot felul de facultǎţi mai mult sau mai puţin obscure, dar care „stau foarte bine cu hârtiile” şi au plǎtit ceea ce trebuie unde trebuie pentru a obţine o recunoaştere mai mare. Comunicǎrile ştiinţifice ale participanţilor la asemenea conferinţe sunt, în general, seci, fǎrǎ inovaţie şi atitudine, întemeiate pe o bibliografie sforǎitoare. Abordarea euristicǎ este labilǎ, articolele sunt înjghebate la repezealǎ din alte articole. În schimb, cu cât bibliografia citatǎ este mai nouǎ şi mai stufoasǎ, cu atât stima de sine creşte, deşi lucrarea respectivǎ nu aduce nimic nou. Nu degeaba înfiera Luca Piţu „gagademismul”...


 


Raiul birocratic


 


Ruptura dintre lumea academicǎ şi cea culturalǎ este încurajatǎ de sistem. Funcţionarii din Ministerul Educaţiei nu sunt altceva decât nişte funcţionari. Ei dicteazǎ coordonatele activitǎţii profesorale, pardon, didactice. Universitatea este încurajatǎ sǎ formeze generaţii nu de intelectuali, ci de prestatori de servicii. La rândul lui, profesorul a fost transformat în cadru didactic şi, în curând, va fi şi el redus la statutul de prestator de servicii. Un specialist închis între zidurile specialitǎţii lui, fǎrǎ orizont şi înfometat continuu de acumularea punctajului necesar avansǎrii. Mai precis, profesorii universitari, în loc sǎ fie formatori de opinie şi erudiţi poligloţi, sfârşesc, în majoritatea cazurilor, ca mǎrunţi specialişti anonimi, obsedaţi de ultimele apariţii bibliografice dintr-un areal strâmt.


Ceea ce Reforma a distrus este orgoliul de intelectual. Adicǎ de om care practicǎ dialogul ideatic în vederea conturǎrii unei viziuni existenţiale. Dar a fi cadru didactic nu echivaleazǎ cu a fi intelectual, aşa cum a preda la Facultatea de Filozofie nu echivaleazǎ cu a fi filozof. Şi asta, repet, pentru cǎ profesorul a fost retrogradat la rangul de cadru didactic.


Nu vreau deloc sǎ spun cǎ printre universitari nu s-ar afla oameni cu adevǎrat curioşi şi cu respect faţǎ de un demers cognitiv echilibrat. Nici pomenealǎ! Cunosc mulţi profesori care au refuzat funcţionalizarea şi cu care se poate discuta pe teme variate şi la modul nonconformist. Însǎ ei au de ales între douǎ comportamente: ori apeleazǎ la morga şi rutina universitare, în cadrul sistemului, apoi se dezbracǎ de ele când ies de acolo, ori îşi pǎstreazǎ doar latura de intelectual sadea, dar atunci sunt blocaţi în poziţii ierarhice inferioare.


Acum câteva decenii, între anii 1960-1980, universitǎţile americane, cele franceze şi italiene, de exemplu, erau de stânga. Mereu în coasta puterii politice, în pofida tuturor manifestǎrilor exagerate, menţineau echilibrul balanţei. Tocmai pentru a stinge focarul de libertate rǎzvrǎtitǎ din sǎlile de curs, a fost conceput un sistem de evaluare drǎcesc al activitǎţilor din interiorul universitǎţilor. Fiecare mişcare a staff-ului didactic este urmǎritǎ, totul trebuie cuantificat. Sunt încurajate hiperspecializarea, neimplicarea în viaţa publicǎ şi construcţia migǎloasǎ a unui dosar impecabil. Drept urmare, am întâlnit de nenumǎrate ori cadre didactice cu specializare în limbi şi literaturi strǎine care habar n-aveau ce se întâmplǎ în viaţa culturalǎ a ţǎrii în care trǎiesc. E foarte posibil ca un astfel de specimen sǎ fie specializat în opera unor scriitori de acum patru secole, vreo 2-3 sǎ zicem, iar în rest sǎ nu aibǎ nici cea mai vagǎ idee de contemporaneitate. Însǎ, în ograda lor micuţǎ, ştiu tot ce mişcǎ. E foarte amuzant sǎ fii de faţǎ la întâlnirile dintre asemenea specialişti. Fiecare vorbeşte pe limba lui, se umflǎ în pene cu ultimele trofee bibliografice, dar refuzǎ sǎ accepte discuţia liberǎ, fǎrǎ graniţe spaţio-temporale. Cât despre limbile strǎine, ce sǎ mai spun? Rareori sǎ gǎseşti pe cineva care stǎpâneşte mai mult de un idiom strǎin. Ce, dascǎlii sunt ghizi turistici? Şi de ce ar face asemenea eforturi? Aduc cumva puncte la dosar?


 


Modalităţi de ingustare & fixisme


 


Sistemul de evaluare al cadrului didactic este unul foarte riguros, bazat pe mai multe criterii. Excelenţa în îndeplinirea unui criteriu nu compenseazǎ nesatisfacerea altora. Se ajunge la un soi de enciclopedism birocratic: degeaba ai o activitate publicisticǎ excepţionalǎ, sǎ zicem, ori cǎrţi apǎrute la edituri importante, dacǎ nu ai granturi. Granturile sunt proiecte de cercetare în care, pentru a obţine finanţare, un colectiv de profesori întoc­meşte un dosar complicat. Pe lângǎ tema de cercetare propriu-zisǎ (care nu trebuie sǎ fie nici prea-prea, nici foarte-foarte), colectivul care sperǎ sǎ acceseze fondurile, mereu insuficiente, trebuie sǎ precizeze ce colocvii naţionale şi internaţionale se vor organiza în urmǎtorii trei ani – un caz – şi cum va fi cheltuit fiecare bǎnuţ. Treabǎ de contabil şi de secretariat, intitulatǎ pompos: management cultural. Dacǎ nu eşti director de grant, nu poţi obţine titlul de profesor, deşi cei care au devenit profesori pânǎ acum 5 ani n-au avut nicio problemǎ de acest gen. Faza caraghioasǎ este cǎ granturile sunt sublime, dar lipsesc cu desǎvârşire de vreun an încoace, din cauza lipsei de fonduri. Care va sǎ zicǎ, un cerc vicios care atestǎ forma fǎrǎ fond a învǎţǎmântului românesc. Vrem sǎ fim la nivel occidental în ce priveşte cercetarea, dar cu fonduri balcanice. Nu asta se cam întâmplǎ în toate sectoarele vieţii publice de la noi?


O altǎ specie interesantǎ a vieţii universitare este alcǎtuitǎ din specialiştii care aprofundeazǎ zeci de ani un singur autor sau un singur aspect al unui domeniu mai larg. Numǎrul lor este mare şi, din cauza îngustimii abordǎrii, la fel de îngustǎ este şi percepţia lor asupra unor modalitǎţi de gândire mai flexibile şi mai creative. De aici şi sterilitatea sau stângǎcia acestor minispecialişti când vine vorba despre a inova domeniul respectiv. Dintre ei se aleg cei cu funcţii administrative.


Plǎgile sistemului sunt agravate de noua specie de preşedinţi ai universitǎţilor, suprapuşi rectorilor. Aceştia sunt în special foşti rectori care au excelat la capitolul administrativ. Aşa cum e şi firesc sǎ se întâmple, cine se ocupǎ prea mult de contabilitate şi politicǎ nu are cum sǎ fie o somitate în vreun domeniu ştiinţific sau artistic. În goana lor dupǎ bani, instituţiile de învǎţǎmânt superior ajung sǎ îşi aprecieze angajaţii ca pe nişte agenţi de vânzǎri: în funcţie de câţi bani aduc. Important este sǎ nu faultezi studenţii, sǎ-i convingi sǎ se înscrie la o anumitǎ facultate pe care ştiu cǎ oricum o vor absolvi. Acestea sunt consecinţele multlǎudatei autofinanţǎri şi ale spiritului antreprenorial. Aici se ajunge când educaţia este confundatǎ cu un butic. Ca sǎ nu mai pomenesc de faptul cǎ multe universitǎţi sunt sucursale ale partidelor politice în teritoriu.


Confuzie este şi în ce priveşte recunoaşterea internaţionalǎ a unui cadru universitar. În contabilizarea activitǎţii lui, conteazǎ imens articolele publicate în revistele academice din strǎinǎtate de prestigiu. Şi cum sǎ satisfacǎ acest criteriu un profesor care predǎ istoria limbii române ori literatura românǎ? La fel şi cu editurile. Este foarte important sǎ-ţi publici cǎrţile la edituri recunoscute academic, chit cǎ multe dintre acestea sunt afaceri de apartament. De exemplu, Editura Muzeului Literaturii Române nu are recunoaştere academicǎ. Aşa cǎ mai avantajos e sǎ tipǎreşti la Editura Sudura S.R.L., care se aflǎ pe lista respectivǎ!


 


Cocoaşa administrativă


 


O mulţime de cerinţe sufocante şi pulverizatoare, care nu fac decât sǎ stimuleze mediocritatea. Dar lucrul şi mai grav este cǎ universitarii sunt scoşi din circuitul cultural de larg interes de nişte funcţionari care nu s-au remarcat în niciun caz prin inovaţie şi creativitate. Goana dupǎ bibliografie şi dupǎ tot felul de anale obscure, aducǎtoare de puncte la evaluare, îi obligǎ pe profesori sǎ ia parte foarte rar la dezbaterile şi polemicile din revistele culturale. Publicaţiile cu tradiţie şi faimǎ nu au recunoaştere academicǎ. Exact cele pe care îşi are fundamentele cultura noastrǎ umanistǎ. Mai degrabǎ sunt activi în aceste reviste profesorii de liceu sau intelectualii care nu lucreazǎ în educaţie, decât cei din universitǎţi.


Cadrul didactic nu mai tinde sǎ fie un model pentru tinerele generaţii de intelectuali. Redus la statutul de funcţionar exemplar, el duce în spate o cocoaşǎ administrativǎ, ca în teatrul lui George Ciprian. Şi, repet, nu e atât vina profesorilor, cât a unui sistem-caracatiţǎ, gata sǎ implanteze câte un cip în creierul şi inima fiecǎrui angajat. Se uitǎ cǎ un profesor bun este un actor ce trebuie sǎ capteze atenţia unui public obosit de tinereţe şi cu o pǎrere foarte bunǎ despre el însuşi. Şi atunci, cum i se poate cuantifica activitatea decât a posteriori, cu ajutorul rezultatelor muncii lui, iar nu prin tot soiul de autoevaluǎri şi scheme pedagogice?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul