Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

G. Călinescu. Compromisurile unui fals optimist (2)

        Paul - Gabriel Sandu

III. Perioada 1944-1948 – Mirajele unei epoci ”nnoitoare


 


Încă de la primele articole publicate în Tribuna poporului se poate remarca o transformare a punctului de vedere călinescian, o preocupare crescândă faţă de problemele vieţii politice şi sociale. Tonul însă este cu totul diferit de cel de până acum, iar observaţia fină a prozatorului a lăsat locul unei irevocabile tranşanţe. Problemele au devenit, dintr-o dată, simple şi acute, iar nuanţele au dispărut cu desăvârşire: „La noi, burghezimea a rămas cu o conştiinţă redusă despre ea însăşi. Oricum este sigur că «dom­nul» şi «doamna» care au oroare de lucrătorul manual nu sunt aşa de deosebiţi  de el, genealogic, fiindcă foarte probabil se trag dintr-un băcan ori birtaş” („Lucrătorul”, Tri­buna poporului, I, 14).


Călinescu îşi ia în serios rolul pe care conducerea unui oficios de partid i-l atribuise şi tocmai de aceea, într-un articol publicat în 13 decembrie în aceeaşi revistă, Călinescu oferă lămuririle necesare (care se dovedesc a fi de natură etimologică) cu privire la problema democraţiei: „În înţelesul just al democraţiei, cuvântul «dreapta» e un non-sens, fiindcă e un început de negare a democraţiei. Căci ce este poporul, «populus», iarăşi etimologiceşte vorbind? Este mulţimea care munceşte, spre deosebire tocmai de acea clasă restrânsă şi pri­vilegiată. [...] azi prin popor înţelegem ţăranul care ară, muncitorul cu braţele şi cu mintea, funcţionarul, [...] pe oricine ia parte cu sforţări proprii la construcţia materială şi morală a patriei” („Ce este democraţia?”, Tribuna poporului, I, 86).


Afirmaţiile lui Călinescu merită cerce­tate, de vreme ce dintr-o simplă analiză etimologică se ajunge la deosebirea dintre clasa privilegiată a marilor latifundiari şi poporul care munceşte cu braţele. Asta pentru că, începând cu acest articol – deşi semnele sunt vizibile încă mai devreme –, Călinescu va accepta definitiv logica Partidului, prin care termenii trebuie înainte de toate redefiniţi în funcţie de cerinţele prezentului, pentru a putea fi forţată o concluzie perfect ilegitimă, dar care se potriveşte cu atât mai bine premiselor cu cât le falsifică într-o mai mare măsură. Călinescu ne explică, mai întâi, ce înţelegem azi prin democraţie. Prezentul a devenit dintr-o dată esenţial şi chiar determinant pentru clarificările etimologice. Prezentul se răsfrânge violent asupra trecutului. Iar, dacă alegerile aşa-zis „democratice” nu confirmă etimologia, atunci – implacabilă concluzie – „alegerile n-au fost libere”. Angrenajul unei astfel de argumentări, ce va înlocui treptat orice fel de dezbatere, este pus în funcţiune, în mod conştient, pentru prima oară în publicistica lui Călinescu.


Deodată cu articolul „Ce este democraţia?”, înaintarea pe un drum ireversibil a mai consumat un pas. Călinescu îşi asumă rolul de vorbitor la Tribuna poporului, de­vine mesagerul „năzuinţei poporului”, este pregătit să justifice, în cheia scopului care scuză mijloacele, până şi că pierderea alegerilor (democratice!) este imposibilă. Realitatea se colorează, dintr-o dată, în alb şi negru, nu mai există nicăieri stadii intermediare între obrazul muncitorului „mânjit cu funingine” şi cel a patronului „albit cu pudră”. Criticul şi istoricul literar exersează fără precauţii saltul în istorie, îşi simte me­nirea de reformator al ordinii sociale, asumând vocaţia de tribun.


Călinescu devine, dintr-o dată, conştient de consecinţele inevitabile ale unei ordini sociale „mai drepte, mai fericite”, din care clasele sociale exploatatoare au fost vânturate afară pe uşa istoriei şi, mai ales – observă el cu satisfacţie –, la propriul lor îndemn. De aici nevoia de a apăra intelectualul. Însă apărarea lui nu se mai poate face în virtutea unei diferenţe calitative, de vreme ce Michelangelo este pus pe aceeaşi treaptă cu un pietrar. Intelectualul devine şi el proletar, un muncitor calificat, care, pe deasupra, are şi slăbiciunea de a fi orgolios „ca un frate mai mare”. Fapt ce trebuie tolerat acestui copil mare al societăţii proletare, de care – argumentează Călinescu conştient că ar putea el însuşi intra în această categorie superfluă – societatea are totuşi nevoie.


Anul 1945 este însă şi ultimul an în care va apărea Tribuna poporului, motivele fiind lip­sa cititorilor, dar şi desfiinţarea Uniunii Patrioţilor şi transformarea ei într-un organism de altă natură. În acelaşi an însă, Călinescu este ales în Comitetul Naţional al Partidului Naţional Popular, din care Blaga refuzase să facă parte, devenind în acelaşi timp şi directorul ziarului nou înfiinţat: Naţiunea. Lui Călinescu îi revine iarăşi sarcina de a „predica” valorile „epocii înnoitoare” ai cărei zori se iviseră deja.


Alegerea lui Călinescu în Comitetul Cen­tral al partidului nu face însă altceva decât să confirme şi ea – dacă mai era ne­voie – sinceritatea şi ingenuitatea cu care Călinescu îşi asuma ideile revoluţionare ale Partidului. Însă, cu toate că adeziunea lui la ideile socialiste este exprimată făţiş, aproape în toate articolele publicate, cu toate că G. Călinescu este membru în C.C. al partidului, atacurile împotriva lui vor apărea chiar din 1946, deşi vor rămâne deocamdată, fără consecinţe majore. Denigrarea operei sale şi contestarea sa ca persoană se înscriau însă în direcţia mai largă a Partidului care avea să se folosească de intelectuali numai într-o primă etapă a procesului de transformare, pentru a renunţa apoi la ei ca la nişte tovarăşi de drum deveniţi inutili. În ceea ce-l priveşte pe Călinescu, e destul de posibil ca partidul să fi dorit obţinerea unui mai bun control asupra lui, aceasta putând fi o explicaţie a criticilor apărute atât de timpuriu împotriva unui om care servise, până atunci cu sincer devotament, cauza socialistă. O altă cauză ar putea fi faptul că, deşi tonul primelor articole din Naţiunea este identic celor din Tribuna, o serie întreagă de articole pare a marca încercarea lui Călinescu de a argumenta cumva împotriva direcţiei Partidului, existând chiar un articol prin care îşi manifestă dorinţa de a părăsi jocurile politice care începuseră să-l domine, pentru o carieră în publicistică, după modelul lui Eminescu.


În articolul „Libertate apăsătoare” (Na­ţiu­nea, I, 26) Călinescu scria: „Foarte mulţi s-au ridicat cu argumente solide împotriva libertăţii necondiţionate a presei. Ei bine, eu sunt de altă părere. Să se lase gazetelor opoziţiei toată libertatea de care se bucură, să fie obligate a sta în lumina crudă a zilei pe care au cerut-o [...]”. Deşi constată aşa-zisa soliditate a argumentelor împotriva libertăţii presei, Călinescu găseşte totuşi un mod de a opune acestor argumente o viziune contrară. Precauţia rămâne, desigur, cuvântul de ordine, însă cu toate acestea se remarcă în tonul articolului reflexul unor tresăriri de conştiinţă ale unui om dumirit. Există câteva locuri în publicistica lui Călinescu din acestă perioadă când criticul nu poate accepta ceea ce contravine brutal cu viziunea lui despre societate. Momente care vor trece, până la urmă, drept momente de excentricitate ale unui nonconformist şi datorită cărora Călinescu va fi mereu însoţit de către cineva care să-i supravegheze „derapajele”.


După articolul intitulat „Ameninţări” (Na­ţiunea, I, 77), în care îşi asumă rolul di­fi­cil de a justifica epuraţia înfăptuită de comunişti, Călinescu reia chestiunea privitoare la poziţia intelectualului în noul sistem, argumentând pentru necesitatea recuperării lui sau pentru preluarea lui în rândurile partidului. Mai târziu, la sfârşitul lui 1946, într-un discurs rostit la Cameră, Călinescu vorbeşte despre cum i-a fost „întinsă mâna” de către „noua democraţie”, eliberându-l din claustrarea specifică intelectualului. Acest demers revine aproape ob­sesiv, Călinescu simţind cât de multe sunt în joc aici, şi mai ales propria-i poziţie. De aici şi recurenţa acestei teme în publicistica călinesciană, prin care intelectualul este diferenţiat de boier, de latifundiar etc., pentru a putea fi recuperat ca „muncitor cu creierul”. Iar dincolo de gestul acestei recuperări, un altul, acela al justificării propriei imixtiuni în „viaţa civică”, se lasă întrezărit în articolele călinesciene, comparaţia cu Sadoveanu servindu-i uneori ca argument în favoarea capacităţii intelectualilor de „a se descurca” nu numai în domeniul propriu, ci şi în politică.  


Articolelor născute dintr-un gest firesc de auto-apărare le urmează o serie întreagă de articole în care Călinescu porneşte o luptă  de discreditare şi ridiculizare a „partidelor istorice” şi a liderilor lor. În „A fi sau a nu fi” ( Naţiunea, I, 117) el nu se poate opri de la câteva observaţii ironice, care, însă, văzute din perspectiva prezentului, dobândesc statut de metaforă: „Da, da, lucrurile sunt foarte serioase. Dacă nu va izbuti la alegeri PNL, [...] cerul se va face roşu şi se va umple de scântei. Dunărea îşi va întoarce brusc cursul, apoi va începe să fiarbă în clocote şi va seca [...]”.


Campania de discreditare a liberalilor continuă în articolul „Comedie!” (Naţiunea, I, 149) cu relatarea episodului în care Iuliu Maniu n-a vrut să semneze declaraţiile la procesul lui Antonescu. Călinescu acuză că Maniu răspândeşte – ca şi în alte dăţi – „un fum de suspiciune asupra legalităţii alegerilor”. În toată această perioadă, Călinescu a scris, cu câteva mici excepţii, numai articole prin care încerca să submineze credibilitatea celorlalte partide, polemizând cu orice fel de articol publicat în gazetele de opoziţie, fie ele pe tema numirii diplomaţilor, sau a „mişcării squaterilor”, pe tema fixării datei alegerilor sau privitor la amânarea începerii anului şcolar. Cu toate acestea, având în vedere datele oferite de istorici, e greu de crezut că rolul lui Călinescu ar fi fost unul covârşitor, de vreme ce P.C., deşi a pierdut în mod clar alegerile, le-a fraudat masiv, falsificând cu grosolănie rezultatul.


Într-un articol publicat în noiembrie ’46, Călinescu renunţă la acuzele aduse liderilor opoziţiei, rezultatul fiind un articol în care omul politic Dr. Petru Groza este înăl­ţat la statura unui om al providenţei. Lauda este de cele mai multe ori supralicitată – „Rezistenţa sa fizică este scandaloasă. Oboseşti stând de faţă, în vreme ce dl Groza e din ce în ce mai înviorat, un granti lustruit” („Dr. Petru Groza”, Naţiunea, I, 207) – în pericol de a se prăbuşi în hilar sau grotesc, însă Călinescu pare a-şi regăsi vocaţia de portretist balzacian. E ca şi când scriitorul se lasă dus de scriitură, în voia descrierii, uitând că are de-a face nu cu un personaj romanesc, ci cu un om real. De ce avem nevoie, în vremuri grele, de un dac nu te poate lămuri nici o metaforă născocită cu talent şi nici o comparaţie încheiată cu pricepere. Atunci când „combate”, Călinescu este la obiect, agresiv, neiertător. Când însă ar trebui să-l prezinte pe Groza ca pe alternativa mai potrivită decât Maniu pentru conducerea ţării, el se opreşte, într-un acces de contemplaţie, în faţa portretului, fără să treacă dincolo de grimasa unui zâmbet.


Această postură hilară în care se pune autorul însuşi fără să-şi dea seama este specifică celor care nu mai pot face un pas afară din ei înşişi, celor pentru care poziţia opusă, oricare ar fi ea, este a priori greşită, în virtutea alterităţii ei. Călinescu se înfăţişează pe sine, în articolul citat, în postura unui fanatic, surprins tocmai în momentul adoraţiei mistice, în faţa „aparatului” de bolborosit mantre. Că ar fi vorba aici de lucida potrivire a unei măşti peste propriul chip, de un joc auto-impus este totuşi destul de greu de crezut. Şi chiar dacă sunt destule argumente să credem că acest lucru se va produce, începând cu deceniul viitor, cel puţin deocamdată nu rămâne nici o urmă de îndoială că adeziunea lui Călinescu la PNP era una fără rezerve.


Câteva dintre articolele publicate de Călinescu de-a lungul anului 1947, dar şi unele publicate în anul următor ar putea îndreptăţi părerea că acesta devenise conştient de gravele carenţe ale sistemului la implementarea căruia contribuise şi că încă din acest moment avem de-a face cu o disimulare a sa, a cărui armă mânuită cu mă­iestrie e ironia. Însă, tocmai pentru că avem de-a face cu o poziţie critică a lui Călinescu – fie ea nuanţată şi edulcorată – ,se poate afirma că opţiunea sa pentru „noua orânduire socială” era una sinceră. Criticile nu pot veni decât „din interior”, iar Călinescu, prin poziţia lui de deputat, era singurul care putea aduce aceste critici fără ca ele să se transforme într-o critică generală a sistemului în sine. Numai în acest fel pot fi justificate articolele în care Călinescu se plasa pe poziţii adverse faţă de susţinătorii fără rezerve ai comunismului, fără să renunţe totuşi la idealurile „noii democraţii”.


Dacă încă de la primele discursuri ţinute în Parlament Călinescu susţinuse cauza unui Învăţământ mai bine finanţat şi profesionalizat, nemulţumirile lui la constatarea faptului că lucrurile stau deplorabil sunt justificate. Pe acest fond, sensul articolului „De ajuns” (Naţiunea, II, 293) este suficient de limpede. Deşi revolta trădată încă din titlu este contrabalansată de unele observaţii şi aprecieri cu rol de nuanţare şi îmblânzire a tonului, ea rămâne totuşi una făţişă. Aşa cum în 1941 era oripilat de ex­cluderile din Învăţământ ale celor cu vederi anti-naziste – exprimându-şi dezacordul faţă de o astfel de acţiune într-o scrisoare trimisă lui Rosetti –, de această dată aceeaşi nemulţumire se lasă ghicită şi aici. Ea vine însă prea târziu şi mai ales stă în contrast cu un alt articol al lui Călinescu, deja citat în această lucrare – cel intitulat „Epuraţia”.


Acestui articol îi urmează, la scurt timp, două importante articole, care alcătuiesc un fel de contrapondere a celui mai devreme discutat: „Un an” (Naţiunea, II, 297) şi „Nor­mativ?” (Naţiunea, II, 303). Cel din urmă aduce importante lămuriri despre rolul pe care Călinescu înţelege că trebuie să-l joace ca director al unui ziar de partid, justificându-şi astfel poziţia atât de contestată de către redactorii ziarelor liberale. Călinescu va consfinţi prin acest articol supunerea sa la direcţia generală a partidului, dar şi acordul său tacit faţă de „programul şi aplicările practice ale partidului”. De aici şi până la compromisurile pe care Călinescu le va face (chiar şi în privinţa criticii literare) mai este un sigur pas, iar parcurgerea lui este doar o chestiune de timp.


Însă, deşi Călinescu asumase supunerea la directivele Partidului, deşi se opreşte adeseori asupra personajelor politice care fac în această vreme jocul comuniştilor – construind descrieri demne de personajele romaneşti – el nu renunţă la poziţiile critice, ba dimpotrivă. Astfel, în „Exces de zel” (Naţiunea, II, 361), articol apărut în iunie 1946, în timpul crizei de alimente, Călinescu ia o poziţie deloc străină celei din ziarele li­berale: „Ce înseamnă ipocrizia aceasta? Statul nu este în măsură a ne da mălai şi făină, la unii nu ne dă absolut nimic şi ne învaţă a cumpăra din piaţă pe preţ exorbitant”. În lumina acestor articole tot mai vehemente în care nemulţumirea lui şi dezacordul faţă de măsurile comuniştilor sunt exprimate aproape fără rezerve, pare din ce în ce mai plau­zibil că G. Călinescu se foloseşte de articolele pline de laude la adresa persoanelor importante din Guvern pentru a putea strecura, atunci cand are ocazia, o critică la adresa „statului” care să echilibreze cumva balanţa.


Dacă până acum a apărut destul de limpede că nu este vorba, în cazul lui Călinescu, de o acceptare fără rezerve a direcţiei şi măsurilor luate de partid, ci de o asumare conştientă a unui destin politic în care criticul şi istoricul literar credea cu sinceritate, alte câteva articole publicate în ultima perioadă a lui 1947 vin să consolideze această opinie. Dacă până acum aveam de-a face cu un spirit încrezător în viitorul socialist al României, care înţelegea să contribuie nu numai cu laude şi cuvinte mari la împlinirea acestui ideal, ci mai ales cu critici şi semnalări ale carenţelor ce rămâneau încă de îndreptat, cel puţin două articole trădează o poziţie radical diferită a lui Călinescu faţă de cea a comuniştilor.


Într-un articol intitulat „Preţul grâului” (Naţiunea, II, 374), Călinescu face câteva observaţii extrem de interesante: „Acum, ce-a fost a fost! Eu cred că cea mai sănătoasă politică economică e de a fixa pentru cereale un preţ rezonabil, aş zice real, determinat prin liberul joc al cererii şi ofertei [...]”. Afirmaţia lui Călinescu este auto-contradictorie. El propune, de fapt, eliberarea politicilor economice de sub tutela statului, înfiinţarea unei pieţe libere, guvernată de cerere şi ofertă, dar vorbeşte totuşi despre fixarea preţului de către stat. Apare destul de clar că adeziunea sa la mişcarea populară şi la măsurile impuse de aceasta nu este una fără rezerve, de vreme ce ea nu îl împiedică să propună soluţii capitaliste pentru o problemă la care alege să se refere – precaut – prin omisiune: „acum, ce-a fost a fost!”.


Propunerea lui, inaplicabilă de altfel, iese pe deplin din logica asumată în articolul „Normativ?” şi se înscrie mai curând în logica firească a unui observator impar­ţial, pentru care neregulile şi abuzurile co­mise de Guvernul Groza erau evidente. Numai o astfel de poziţie poate explica tonul lui Călinescu dintr-un alt articol, în care aversiunea sa faţă de „partidele istorice” nu este numai obnubilată, ci se transformă chiar în opusul ei: în „Absenţe nemotivate” (Naţiunea, II, 382) Călinescu îşi ex­primă chiar regretul că „partidul d-lui Maniu” nu ia parte la lucrările Adunării: „Partidul d-lui Maniu are un număr destul de însemnat de parlamentari şi dacă aceştia ar lua parte la lucrările Adunării, cursul vieţii noastre politice ar fi sensibil modificat”. După ce se mulţumise până acum, să constate cu satisfacţie dispariţia „partidelor istorice”, vorbind despre îmbătrânirea lor, Călinescu „simte” că „lucrările Adunării” nu numai că ar avea din nou nevoie de aceste partide, ci mai ales că, ne spune el, „cursul vieţii noastre politice ar fi sensibil modificat”.


De ce era însă nevoie de o modificare „sensibilă” a „vieţii noastre politice”? Oare nu se poate întrezări, sub precauţia adverbului „modificat”, insistenţa altuia, cu mult mai radical: „îmbunătăţit”? Cum de este posibil ca, pentru întâia oară, nu prezenţa liberalilor să fie stânjenitoare, ci tocmai absenţa lor? Mesajul lui Călinescu vădeşte însă  schimbările de atitudine ale acestuia. Logica din „Normativ?” este abrogată. Într-o sigură frază, poziţia lui Călinescu pare a se modifica radical. Ca şi când ar fi înţeles, dintr-o dată, că nu avusese dreptate până atunci, că poziţia lui fusese una greşită. Şi, cu toate acestea, Călinescu nu are curajul asumării unei opoziţii făţişe. Deşi există momente când ar fi nevoie de un singur pas – cel definitiv – pentru consumarea ireversibilă a unei astfel de rupturi, Călinescu nu are nicăieri curajul să-l împli­nească. Oroarea faţă de agresiunea fizică, semnalată de unii dintre apropiaţii săi, avea să fie hotărâtoare în luările lui de poziţie, mai ales că valul de arestări începuse deja.


Deocamdată însă, în primul număr al Na­ţiunii din anul 1948, Călinescu scrie, exul­tând, celebrul articol despre abdicarea regelui, purtând titlul „Respublica” (Naţiu­­nea, III, 531). Tonul sărbătoresc al articolului contrastează puternic cu cel mai devreme invocat într-o asemenea măsură încât cu greu ai putea concede că au fost scrise de acelaşi autor: „Când însă factorul constituţional însuşi abdică, socotind că «instituţia monarhică nu mai corespunde actualei condiţiuni ale vieţii noastre de Stat» [...] atunci, dându-ne seama că declaraţiile pornesc dintr-o serioasă cântărire a împrejurărilor, înţelegem că ar fi fără sens a rămâne monarhici fără monarh. [...] Trăiască Republica Populară Română!”.


Este posibil ca deputatul G. Călinescu să nu fi fost la curent cu modul în care a fost semnat actul de abdicare a Regelui Mihai sau cu modul în care a fost abrogată Constituţia, în lipsa unei sesiuni parlamentare fie ea ordinară sau extraordinară? Foarte greu s-ar putea răspunde acestor întrebări, aşa cum la fel de greu s-ar putea confunda tonul exuberant şi victorios cu unul ironic. Acest articol, ca şi cel apărut în ultimul număr al revistei Naţiunea – „Ne-am făcut datoria” – confirmă afirmaţia lui Ion Bălu  că „omul şi-a iubit epoca şi a îmbrăţişat-o cu fervoare”.


În acelaşi timp, nu rămâne nici un dubiu asupra faptului că poziţia lui Călinescu era minată de contradicţii şi ambiguităţi asupra cărora criticul literar nu s-a oprit nicicând îndeajuns şi n-a încercat nicicând să le concilieze. Poate din simplul motiv că era conştient de imposibilitatea unei astfel de concilieri. Poate pentru că n-a vrut să ajungă în punctul în care ar fi fost nevoit să constate el însuşi această imposibilitate de conciliere a propriilor lui poziţii. Cu toate acestea, nu rămâne nici o îndoială în privinţa since­rităţii adeziunii lui la mişcarea revoluţionară şi la ideile pe care le „distribuia” el însuşi maselor, cu insistenţa unui predicator, aşa cum lasă de înţeles finalul articolului „Ne-am făcut datoria”, chiar dacă, pe alocuri, tonul şi argumentele lui Călinescu par să sugereze contrariul.


Deodată cu articolul scris pentru ultimul număr al revistei Naţiunea se încheie un capitol al existenţei călinesciene aflat sub zodia avântului revoluţionar şi a covârşitoa­rei dorinţe de a participa la înnoirea vieţii sociale şi politice a ţării. Însă, încă înainte ca cel din urmă număr al revistei Naţiunea să-şi facă apariţia, anunţând „împlinirea datoriei”, criticile faţă de metodele de predare ale profesorului Călinescu, dar şi faţă de opera sa, nu întârzie să apară. La început, ele trec aproape neobservate, însă, treptat, se radicalizează şi subminează imaginea profesorului şi criticului literar. Poziţia lui este din ce în ce mai fragilă, iar atacurile împotriva sa aveau să culmineze cu excluderea din sistemul universitar, dând la iveală celălalt chip al „epocii înnoitoare” pe care Călinescu înţelesese s-o îmbrăţişeze cu nedisimulată sinceritate.


 


IV. Perioada 1948–1955 – Faţa întunecată a „Înnoirii”


 


În Revista Literară, apoi în Flacăra şi mai ales în Contemporanul, într-un studiu amplu publicat de Vitner între 16 aprilie şi 4 iunie 1948, criticile aduse lui Călinescu – anume că ar fi refractar la produsele artistice ale culturii socialiste, că nu ar promova o critică marxistă, ci una aşa-zicând „pură” – culminează cu acuzaţia de trăirism, adusă de Vitner. Cu toate acestea, nu el, ci Vicu Mîndra – un alt adversar declarat al lui Călinescu – va cere, în articolul său „Câteva consideraţiuni cu privire la studiul literaturii române în Universitate” (Flacăra, I, nr. 39), excluderea acestuia din Învăţământul superior.


Considerate lipsite de spirit marxist şi mai ales pe fondul unei atitudini anti-călinesciene, operele lui Călinescu nu mai sunt reeditate. În „Discuţii estetice” (Contemporanul, nr. 108) însă, dar mai ales în articolul „Un răspuns” (Naţiunea, III, nr. 548), Călinescu oferise câteva replici acestor critici care determină deteriorarea accentuată a imaginii sale, iar respingerea lor implică un sever compromis. Pentru întâia oară, Călinescu acceptă să introducă în judecata sa criterii exterioare esteticului. Afirmaţiile din articolul „Un răspuns” – ce vor fi reiterate sub o formă sau alta în multe dintre articolele sale de mai târziu privitoare la problema esteticii, luând uneori chiar forma patetică din articolul „Spre o critică literară marxist-leninistă” (Naţiunea, III, nr. 567) – sunt lămuritoare în această privinţă: „Prin critica pură eu înţeleg realitatea percepţiei artistice. Un autor poate să aibă idei progresive, nu şi talent, dar se întâmplă ca unii să nu fie progresişti şi să aibă totuşi talent [...]. Ce e de făcut? A demonstra prin reaua direcţie ideologică lipsa de talent? [...] Niciodată n-am repudiat arta ca ideologie”.


În mod cert, Călinescu nu se gândise în nici un caz, atunci când acceptase condu­cerea Tribunei poporului sau a Naţiunii, că opţiunile sale politice vor avea consecinţe radicale până şi în ceea ce priveşte criteriile sale estetice. Însă, cu toate acestea, deşi există suficiente motive care să susţină afirmaţia că G. Călinescu se vindecase de avântul revoluţionar şi încetase să creadă în ideile pe care le repetase în sute de articole, el nu era mai puţin conştient că orice pas înapoi era cu desăvârşire imposibil. Se va fi gândit probabil la arestarea lui Marino, la „cazul Streianu”, destituit din postul de profesor de liceu, şi în lumina acestor fapte, va fi ales calea – condamnabilă, însă sigură – a compromisului.


Compromisul pe care îl face G. Călinescu este uriaş şi, cu toate acestea nu-i serveşte decât într-o foarte mică măsură. Atitudinea anti-călinesciană se află pe un curs ascendent, iar operele lui încetează de a mai fi reeditate, provocând cea dintâi dispută între Călinescu şi Al. Rosetti, pe care cel dintâi îl acuză de dezinteres, fără să înţeleagă motivele obiective care au condus la imposibilitatea reeditării lucrărilor lui. În ciuda acestor atitudini profund anti-călinesciene, criticul care avea să ţină, peste pu­ţină vreme, ultimul său curs la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti este primit în Academia Română ca membru deplin, prin decizia comisiei întrunite la 29 mai 1948. La doar şase luni mai târziu însă, în perioada în care arestările ating un număr îngrijorător, toţi colaboratorii şi asistenţii lui Călinescu sunt destituiţi, urmând ca în locul lor să fie aduşi patru asistenţi, printre care şi adversarul declarat al lui Călinescu, I. Vitner, care se întâmpla să fie stomatolog. Acesta venise, desigur, acolo pentru a putea supraveghea îndeaproape „derapajele” profesorului. Pentru Călinescu însă, desfăşurarea faptelor era mai curând surprinzătoare. El devenise un simplu pion într-un plan pe care a avut doar senzaţia că îl controla măcar în parte, şi care s-a folosit de influenţa poziţia lui pentru a se adresa şi pentru a convinge oamenii obişnuiţi.


În lucrarea lui I. Oprişan – George Călinescu. Spectacolul Personalităţii (Bucu­reşti, Ed. Vestala, 1999, p. 156) – se consemnează mărturia lui George Muntean, mărturie care poate oferi o bună înţelegere a raţiunilor care au condus la atitudinea ambiguă a Partidului faţă de Călinescu atât în perioada dintre anii 1948 şi 1953, cât şi în perioada reabilitării acestuia. G. Muntean mărturiseşte că „G. Călinescu a fost, poate, cel mai tipic reprezentant al intelectualităţii române, dansat în acea epocă [...]. Pe de o parte, membru al Academiei, iar pe de altă parte, dat afară de la Facultate. Mereu sugrumat cu «Cronica optimistului». El, din păcate, aproape în fiecare număr avea dificultăţi cu «Cronica optimistului», fiindcă ăştia îl şi socoteau aşa, într-o dungă, un rebel [...]. Erau toţi trimişii lui Răutu”.


Călinescu avea să fie  în mod oficial exclus din Universitate abia în 1952. Şi cu toate acestea, data la care avea să ţină ultimul curs a fost cea de 31 ianuarie 1949, urmând ca în noiembrie să fie detaşat la Institutul de istorie literară şi folclor unde va primi, doi ani mai târziu, decizia de director provizoriu. Atribuţiile sale însă era aproape nule, cele mai multe şi mai ales cele mai importante dintre acestea trecând, desigur, în seama lui I. Vitner, care devenise director-adjunct, având acelaşi rol ca şi atunci când fusese numit asistent al lui Călinescu: acela de a-i supraveghea derapajele şi incongruenţele doctrinare.


O dată ce a acceptat logica compromisului, reiterarea şi înnoirea acestuia devine singura monedă de schimb acceptată de Partid, singurul fel în care romanele sau studiile sale critice puteau fi editate sau reeditate. Astfel, la începutul anilor ’50, Călinescu se vede nevoit să scrie un studiu elogios la adresa „poetului combatant” A. Toma, de care depindea apariţia romanului Bietul Ioanide, acesta din urmă înlocuindu-l pe Rosetti la conducerea editurii. Studiul apărut în volumul omagial editat de Academia Română este poate cel dintâi loc în care se fac simţite ironia şi sarcasmul lui Călinescu, laudel exagerate şi tiradele elogioase nedumerindu-l până şi pe cel elogiat.


Există însă un moment în care Călinescu pare a se fi hotărât să renunţe la a mai juca rolul în care fusese distribuit şi care îl obliga mereu la noi compromisuri. Astfel, la 19 septembrie 1952 îşi manifestă făţiş refuzul de a centra toate proiectele Institutului pe cercetarea unei singure lucrări a lui Stalin – Marxismul şi problemele lingvisticii –, arătându-se pregătit, în caz contrar, să-şi prezinte demisia. Se poate afirma fără tea­ma de exagerare că actul acesta – în mod cert un act de curaj, ale cărui urmări, dacă ar fi fost dus la îndeplinire, ar fi fost dintre cele mai nefaste pentru persoana şi pentru opera sa – este singurul act de revoltă făţişă a lui Călinescu. Demisia nu îi este însă ac­ceptată, iar efectele cererii sunt contrare celor aşteptate. Călinescu este numit la 1 februarie 1953 director al institutului, de această dată însă cu drepturi depline, I. Vitner fiind forţat să demisioneze.


Deşi în acelaşi an Călinescu primeşte invitaţia de a pleca, împreună cu o delegaţie de jurnalişti, într-o vizită în China – vizită în urma căreia va publica o carte de impresii de călătorie –, Bietul Ioanide este totuşi retras din librării şi biblioteci, fiind socotit periculos. În aceeaşi perioadă, Călinescu este supus de către noul său adjunct unui interogatoriu de paisprezece întrebări privitoare la rolul criticii literare, la sensul acelor judecăţi care „nu pot să nu fie absolute” sau la cultivarea simţului estetic. Criticul este nevoit să răspundă pe loc tuturor întrebărilor, ca şi când ar fi supus unui examen oral, iar răspunsurile lui trădează o de­săvârşită precauţie şi o largă disponibilitate de a-şi recunoaşte „erorile”. Schimbul de replici dintre cei doi nu este nicăieri dur, fiind mai curând excesiv de politicos, însă discuţia nu este în nici un caz amicală, ci pare a avea un rol extrem de important în economia relaţiilor viitoare dintre cei doi protagonişti.


Deşi există numeroase astfel de momente de mică amploare, în care judecăţile sale sunt puse la îndoială şi cercetate din perspectiva criteriilor impuse de marxism-leninism, relaţia dintre Călinescu şi Partid se ameliorează treptat. În ciuda umilinţelor la care a fost supus, în 1955 Călinescu face „o nouă declaraţie de adeziune” în care avea să vorbească despre „optimismul meu cu care iau parte la lupta pentru construi­rea socialismului”. Reapropierea este însă de această dată, una fără îndoială simulată.


În acelaşi an, lui Călinescu îi este oferită posibilitatea de a reveni în viaţa literară a momentului, prin invitaţia lui G. Ivaşcu, noul redactor-şef al Contemporanului. Acestei invitaţii îi datorăm articolele apărute în Cronica optimistului până în ’64, ultimul an al vieţii lui Călinescu, articole scrise de cele mai multe ori sub semnul ironiei, chiar atunci când acestea nu fac altceva decât să reafirme aderarea criticului la canoanele  şi ri­gorile epocii. Iar dacă afirmaţia Elvirei Solohan că „ironia este semnul artistic protector al ultimelor creaţii beletristice ale lui Călinescu, prezentă masiv şi în publicistica de după 1944” este în cel mai bun caz inexactă, ea devine adevărată dacă anul 1944 este înlocuit cu 1955.


 


V. Perioada 1956–1964 –  Masca de fier a ironiei


 


Începând cu 1955, Călinescu se aşază sub semnul protector al unei ironii mascate şi al unui fals optimism. Este reales în mare forum al ţării, operele îi sunt editate sau reeditate, revista Institutului apare constant – deşi cu mari întârzieri, pentru că, dacă „se ţine congresul nu ştiu care la Moscova [...], eu dacă apar la vreme, trebuie să public tot raportul. Peste un an scriu zece rânduri” (I. Oprişan, George Călinescu. Spectacolul Personalităţii, Bucureşti, Ed. Vestala, 1999, p. 152).


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul